Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Special » Vântul schimbării

Vântul schimbării

Submitted by on 2 February 2011articol citit de 1,625 ori | One Comment

Evenimentele din nordul Africii care, de câteva zile, ţin capătul de afiş al emisiunilor de ştiri, par a fi o copie fidelă a evenimentelor de acum mai bine de 20 de ani ce au înlăturat regimurile comuniste din Europa. Poate de aceea, pentru noi, cei care am trăit şi simţit acele evenimente, este limpede că „revoluţia de iasomie”, aşa cum au fost numite mişcările ce mătură în aceste zile statele  magrebiene şi pe cele din peninsula arabică, nu se va opri aici. Revolta maselor din Tunisia, declanşată de moartea tânărului vânzător de fructe, pe fondul nemulţumirilor populare cauzate de sărăcie, şomaj şi de o  corupţie generalizată, a condus la înlăturarea, după 23 de ani, a dictatorului tunisian Zine El Abidine Ben Ali. Succesul mişcării tunisiene a contribuit la amplificarea şi propagarea acestor mişcări de revoltă şi în ţările din jur, lucru favorizat de contextul social-economic identic. Astfel, în mai toate ţările din zonă, regimurile politice sunt unele mai mult sau mai puţin dictatoriale dar cu pretenţii de democraţii autentice, chiar dacă unii dintre preşedinţii lor ajung să se confunde cu istoria recentă a acestora, ca şi în cazul preşedintelui Mubarak, aflat în fruntea Egiptului timp de 7 mandate. În plus, pretenţiile de democraţie ale acestora au fost susţinute şi de sprijinul necondiţionat al Franţei şi Uniunii Europene în cazul Tunisiei şi Algeriei şi de cel al Statelor Unite în cazul Egiptului, Yemenului şi Libanului, datorat interesului de a ţine cât mai departe pericolul reprezentat  de fundamentalismul islamic.  De asemenea, bogăţiile interne ale unora dintre aceste ţări nu au avut ca efect asigurarea unui nivel de trai superior pentru toţi cetăţenii lor ci, la fel ca în Ferma Animalelor a lui George Orwell,  numai pentru  cei aleşi, ai claselor conducătoare.
Astăzi, mai bine de 1 milion de oameni adunaţi în centrul oraşului Cairo îi cer în cor preşedintelui Mubarak să demisioneze, aceasta fiind una dintre cele mai mari demonstraţii căreia omenirii i-a fost dat să asiste. Dar ceea ce este cu adevărat impresionant nu reprezintă amploarea ei, ci modul paşnic în care s-a desfăşurat, asta deşi, în cele câteva zile de confruntări cu armata, statisticile realizate de ONU indică un număr de peste 300 de morţi din rândul manifestanţilor. Mulţi dintre comentatorii avizaţi, care în aceste zile se perindă pe micile ecrane, amintesc de pericolul ca, după îndepărtarea actualelor conduceri, puterea să fie preluată de fundamentalişti şi de eventuale interese aflate în umbra acestor mişcări. Dar avem noi voie să punem la îndoială buna-credinţă a manifestanţilor din Cairo şi  dorinţa lor de libertate? După lecţia de maturitate oferită astăzi de un popor criticat pentru nivelul de şcolarizare (dar care, totuşi, a dat lumii prima mare bibliotecă), mai are cineva dreptul de a se opune celor ce vor să-şi aleagă singuri viitorul?
Totuşi, este limpede că, dacă mişcările revoluţionare din Egipt reuşesc, acestea vor lua amploare, vor lovi şi mai departe cu şi mai multă forţă, poate acolo unde ne vom aştepta mai puţin. Cu siguranţă că lumea nu va mai fi la fel după aceste evenimente, dar are cineva dreptul să le oprească în scopul binelui general? Noi, românii, cei lăsaţi la coadă, din diferite motive de mai marii lumii (vezi aici NATO, UE, Schengen), sau în bătaia vântului istoriei precum la Ialta, poate ar trebui să fim ultimii care să arunce piatra.

One Comment »

  • Tiberiu Grigoriu says:

    Apăi de… Dacă o revoluţie nu e de catifea, musai să fie de iasomie… Chestia ţine de meridianele şi paralelele pe care se comit acele răscoale ridicate la rang de revoluţii. Iar moartea unui om a fost nu rareori şi prilej de războaie chiar – să ne amintim că aşa a început însuşi Marele Război din 1914!
    Mişcarea tunisiană a fost, de fapt, o „introducere revoluţionară” în tămbălăul de-acum, din Egipt, cei 10 milioane de urmaşi ai fenicienilor fiind mult mai uşor de manipulat emoţional – asta îmi aminteşte de atacul împotriva FNI-ului, ca repetiţie generală pentru atacul împotriva BCR-ului. Dar, tot ca şi în cazul BCR, Egiptul e altceva, e alt nivel, altă ligă!
    Da, se vede de la o poştă că e lucrătură destul de bine planificată pentru zona arabă, însă pare că nu s-a ţinut cont de psihologia şi mentalitatea zonei. În cazul Egiptului, chiar de civilizaţia sa multimilenară, care inscripţionează în ADN-ul locuitorilor chestii pe care popoare mai tinere şi mai belicoase nici măcar nu şi le pot închipui! Iar asta va ridica probleme: deja se vede că în Egipt treaba începe să se răsufle… Când ridici atâtea milioane de săraci la luptă, nhu mai munceşte nimeni. Nemaimuncind nimeni, cine le dă de mâncare combatanţilor antiregim? Dacă, să zicem, foamea i-a ridicat la luptă, tot foamea îi va şi linişti… Hosni Mubarak ştie că timpul lucrează în favoarea sa şi va trage de timp. Când în două săptămâni nu cade tartorul ăl bătrân, treaba se fâsâie… Au apărut şi combatanţii pro-Mubarak… e din ce în ce mai complicat… Iar dacă treaba degenerează în război civil, asta îi va oferi lui Mubarak şansa/motivul de a cere poliţiei (şi, de ce nu, armatei?…) să intervină pentru restaurarea ordinii. Acum sincer: un vulpoi bătrân ca Mubarak îl vedeţi plecând de la putere, după trei decenii, doar pentru că aşa vrea un isteric care ţipă în faţa microfoanelor jurnaliştilor străini „GĂU AUT NAU!”??? Mă rog: „GO OUT, NOW!”, pentru subţirii cunoscători de ingliş care-şi strâmbară deja nasul… :D
    O mică paranteză: nu-ţi pare un déjà-vu chestia cu regimul mai mult sau (mult!) mai puţin democratic da’ cu ifose de inventator al democraţiei originale? Mie-mi sună cunoscut… din păcate…
    Şi da, mi se pare normală intervenţia Franţei, întrucât intervine în favoarea unor ţări asupra cărora a avut multă vreme drepturi de suzeranitate, iar interesele sale în zona petroliferă a Orientului Mijlociu (mai ales după ce ne-au scos atât de… „frăţeşte” din zonă, după 1989!) încă nu s-au epuizat.
    Te-ntrebi: „Dar avem noi voie să punem la îndoială buna-credinţă a manifestanţilor din Cairo şi dorinţa lor de libertate?”. Probabil pe bună dreptate te-ntrebi, pentru că eşti un om de bună-credinţă. Dar e ca şi cum ai întreba dacă putem pune la îndoială buna-credinţă şi dorinţa de libertate a unui bulgăre de zăpadă pornit la vale după ce i s-a dat brânciul necesar şi suficient! Ce te faci însă dacă bulgărele de zăpadă, în plină creştere de masă, volum şi forţă, se-ndreaptă spre o localitate destul de populată??? Ce te faci dacă revolta populară va avea ca o consecinţă, blocarea Canalului de Suez? E ca o bombă atomică pe mâinile unor terorişti! Iar cei care sunt catalogaţi ca atare… mi se pare mie, sau provin din vina aia??? Nu musai din Egipt, din zona arabă, mă refer… Nişte fanatici religioşi ajunşi la putere ar crea un haos economic zdravăn! Nu poţi bulversa bursele dărâmând Turnurile gemene, dar cu blocarea canalului de Suez – SIGUR reuşeşti!
    În fine… „…are cineva dreptul să le oprească în scopul binelui general?” DA, taman ai răspuns cine: BINELE GENERAL! Şi, DA, taman noi, care am fost sacrificaţi în numele unui „bine general” iluzoriu, suntem printre cei mai îndreptăţiţi să dăm primii cu piatra. Problema-i dacă avem înţelepciunea necesară acestei operaţiuni, cu o conştiinţă colectivă coruptă de manele, telenovele, băsisme, alcool, prosteală pe faţă… E ca-n bancul ăla: ai de ce, ai cu ce, da’ n-ai cu cine… ;)
    S-auzim de bine, da’ nu cred…