Evenimentele din nordul Africii care, de câteva zile, ţin capătul de afiş al emisiunilor de ştiri, par a fi o copie fidelă a evenimentelor de acum mai bine de 20 de ani ce au înlăturat regimurile comuniste din Europa. Poate de aceea, pentru noi, cei care am trăit şi simţit acele evenimente, este limpede că „revoluţia de iasomie”, aşa cum au fost numite mişcările ce mătură în aceste zile statele magrebiene şi pe cele din peninsula arabică, nu se va opri aici. Revolta maselor din Tunisia, declanşată de moartea tânărului vânzător de fructe, pe fondul nemulţumirilor populare cauzate de sărăcie, şomaj şi de o corupţie generalizată, a condus la înlăturarea, după 23 de ani, a dictatorului tunisian Zine El Abidine Ben Ali. Succesul mişcării tunisiene a contribuit la amplificarea şi propagarea acestor mişcări de revoltă şi în ţările din jur, lucru favorizat de contextul social-economic identic. Astfel, în mai toate ţările din zonă, regimurile politice sunt unele mai mult sau mai puţin dictatoriale dar cu pretenţii de democraţii autentice, chiar dacă unii dintre preşedinţii lor ajung să se confunde cu istoria recentă a acestora, ca şi în cazul preşedintelui Mubarak, aflat în fruntea Egiptului timp de 7 mandate. În plus, pretenţiile de democraţie ale acestora au fost susţinute şi de sprijinul necondiţionat al Franţei şi Uniunii Europene în cazul Tunisiei şi Algeriei şi de cel al Statelor Unite în cazul Egiptului, Yemenului şi Libanului, datorat interesului de a ţine cât mai departe pericolul reprezentat de fundamentalismul islamic. De asemenea, bogăţiile interne ale unora dintre aceste ţări nu au avut ca efect asigurarea unui nivel de trai superior pentru toţi cetăţenii lor ci, la fel ca în Ferma Animalelor a lui George Orwell, numai pentru cei aleşi, ai claselor conducătoare.
Astăzi, mai bine de 1 milion de oameni adunaţi în centrul oraşului Cairo îi cer în cor preşedintelui Mubarak să demisioneze, aceasta fiind una dintre cele mai mari demonstraţii căreia omenirii i-a fost dat să asiste. Dar ceea ce este cu adevărat impresionant nu reprezintă amploarea ei, ci modul paşnic în care s-a desfăşurat, asta deşi, în cele câteva zile de confruntări cu armata, statisticile realizate de ONU indică un număr de peste 300 de morţi din rândul manifestanţilor. Mulţi dintre comentatorii avizaţi, care în aceste zile se perindă pe micile ecrane, amintesc de pericolul ca, după îndepărtarea actualelor conduceri, puterea să fie preluată de fundamentalişti şi de eventuale interese aflate în umbra acestor mişcări. Dar avem noi voie să punem la îndoială buna-credinţă a manifestanţilor din Cairo şi dorinţa lor de libertate? După lecţia de maturitate oferită astăzi de un popor criticat pentru nivelul de şcolarizare (dar care, totuşi, a dat lumii prima mare bibliotecă), mai are cineva dreptul de a se opune celor ce vor să-şi aleagă singuri viitorul?
Totuşi, este limpede că, dacă mişcările revoluţionare din Egipt reuşesc, acestea vor lua amploare, vor lovi şi mai departe cu şi mai multă forţă, poate acolo unde ne vom aştepta mai puţin. Cu siguranţă că lumea nu va mai fi la fel după aceste evenimente, dar are cineva dreptul să le oprească în scopul binelui general? Noi, românii, cei lăsaţi la coadă, din diferite motive de mai marii lumii (vezi aici NATO, UE, Schengen), sau în bătaia vântului istoriei precum la Ialta, poate ar trebui să fim ultimii care să arunce piatra.