Se zgribuleşte tot mai des toamna-n iureşul timpului. Dumbrăvile îşi schimbă corola verde, împrumutând de la zi la zi culorile arămii ale anotimpului călător peste ţinuturi. Luna coboară şi ea încet-încetişor peste pădurile zvelte ale Cioclovinei. Prin negura vremurilor, pare-se că se aud paşii călugărului Nicodim, răscolind frunzişul veşted al crângului şi firul văii, presărate din plin de scuturul frunzelor lui octombrie peste malurile râului limpede şi neprihănit.
Adoarme-apoi încet luna, în sclipiri de aur, peste valuri mărunte, trecătoare. În curgerea domoală a Tismanei, se leagănă des umbra tainică a mănăstirii zidite pe tăpşanul înalt al muntelui. Acolo, sus, sub înveliri de cer senin, ca o cetate eternă, ea veghează împrejurimile. Îi sunt aproape, în această veghe solemnă şi straşnică, platoul stâncos al Gurniei, munţii şi codrii seculari, vălul argintiu şi răsfirat al cascadei Stârmina, râul frumos curgător printre prăvăliri de piatră şi răzleţe înrădăcinări de arboret şi arbori solitari de fag, tei şi stejar.
Cascada multiseculară pulverizează peste umeri de piatră sură iviri miraculoase de izvor din miezul adânc al munţilor. Glasul rece al clopotelor mănăstirii se răsfrânge şi azi, ceremonios, peste ruperi prăpăstioase de văi, costişe şi creste stâncoase, peste deschideri spectaculoase de orizont senin, peste vârfuri de brazi şi fagi uriaşi. Trudind stăruitor şi răscolind tenace clipa, meşteri harnici şi pricepuţi, înalţi în spirit şi luminaţi la minte, au zidit în pieptul muntelui lăcaş sfânt şi durabil, cu turnuri de strajă şi amvon sacru pentru slujbă şi rugăciune.
Să fi fost căpetenia lor chiar Nicodim, călugărul sârb, adus de Dumnezeu până pe-aceste plaiuri, întru binele oamenilor şi împământenirea creştinismului?
Mănăstirea
Încremenite în strânsoarea pietrei, sub ocrotirea pădurilor, ferestrele cetăţii aduc aproape zarea, cândva bătută de caii cetelor păgâne. Aşezat şi paşnic, apărându-se, românul le-a oprit sub zidul mănăstirii, luptând cu îndârjire şi înturnându-i pe migratorii vrăjmaşi înapoi pe drumul pribegiei şi pierzaniei. Românul, paşnic şi iubitor de glie strămoşească, îşi zidise aici o altă a sa Sarmizegetusă, altar de rugăciune şi scut protector năvălirilor barbare. Scoborâtoare prin misterele timpurilor, venind dinspre străbuni, fortăreţele Tismanei au scrutat mereu depărtările, frângând oştirile pizmaşe dezlănţuite spre obârşiile românilor de aici.
Întemeiată pe o străveche vatră a Carpaţilor, străjuită îndeaproape de stânci năvalnice şi pe alocuri încărunţite de gânduri, teşite de vânturi şi ploi, arătându-şi cu bunătate măreţia peste creştet de dumbrăvi, Mănăstirea Tismana întâmpină cu blândeţe şi generozitate pe orice pelerin venit spre rugăciune, credinţă, bunătate şi omenie. De dincolo de prăbuşirea spectaculoasă a cascadei şi murmurul imperturbabil al apelor din munţi, zidurile înalte şi albe domină împrejurimile. Ele se arată oricărui privitor întru evlavie şi cinstită apărare a dorinţei de a fi şi a crede în dăinuirea neamului nostru românesc, trăitor pe aceste locuri, peste vremuri, peste orice încercări şi năvăliri ale răului.
Aici, pe un loc ocrotit de Dumnezeu, la brâul legendar al Cioclovinei, Mănăstirea Tismana adăposteşte tradiţii nepieritoare, hronici şi scrieri de peste veacuri, taine sacre ale istoriei şi creştinătăţii, comori de preţ din viaţa acestui popor, mult încercat, statornic şi demn. Aici şi-au odihnit paşii, după nemărturisite peregrinări, voievozii şi demnitarii Ţării Româneşti, gândind împreună cu clericii simbioza de suflet a acestui neam, neatârnarea şi unitatea lui spirituală.
Locul ales
Prin dăinuirea şi zestrea sa, Tismana rămâne un loc de inimă şi de conştiinţă pentru fiecare peregrin sosit aici. Numele ei se dăruieşte acelui necunoscut solitar, care a înrădăcinat în ţarina acestui ţinut arborele de tisă. În ramurile lui, localnicii îşi ridicau odinioară podoabe ale timpului pe care, mai târziu, le-au înlocuit cu icoane ale credinţei. Dincolo de negură, ca o litanie a neamului, Tismana te cheamă să-ţi limpezească vrerile, să te facă mai bun, mai înţelept, mai îngăduitor, să-ţi dăruiască inima cu clipe rare de bunătate şi bucurie. Tismana rămâne locul ales, în care spiritul românesc este de neînlocuit, de neclintit. Aici sălăşluiesc acele puteri tămăduitoare întru renaşterea iubirii faţă de aproapele nostru, îndepărtând pizma, ura şi duşmănia. Aici este acel loc care înnobilează sufletul, făcând să izbândească dragostea de oameni şi credinţa în Dumnezeu!
