IMAGINI ÎN CUVINTE Se-ntoarce iarăşi toamna!

Loading

 În această toamnă, septembrie este de nerecunoscut! Cum a coborât din calendar, nu s-a arătat oamenilor aşa cum îl ştiau. Nici nu îţi vine să crezi că este prima lună a toamnei. Cred că s-a înţeles cu august, să nu-şi schimbe straiele, să mai oprească vara pe la noi, să ne bucurăm de soare şi căldură, de lumină şi dorinţe neîmplinite altfel. I-au spus toamnei să mai aştepte, cu toate că zilele au început a se scurta, în paşii lor inobservabili spre echinocţiu. Sunt multe semne cu care septembrie s-a reîntors deja prin rosturile naturii, în viaţa şi îndeletnicirile sătenilor mei de la munte. Anul acesta vremea a fost mai îngăduitoare, lăsând anotimpurile să mai treacă unul pe la altul, să-ţi mai arate puterile şi frumuseţile dincolo de graniţele cronologice ale timpului.

Mai trece vara-n tomană şi-i dă bineţe omului, să-şi ostoiască truda în mângâierea blândă a soarelui prietenos şi-a respirărilor pure, tămăduitoare, ale văilor premergătoare spre cetatea munţilor. Se simte afară ieşirea timpului din orânduiala sa, dar i-a ajutat pe oameni să-şi rostuiască treburile. Au fost zile de năduşeală în august, dar sunt şi acum. Veni septembrie, parcă alta este boarea dimineţii, te pătrunde mai adânc fiorul răcoros al zorilor. Spre miez de zi vara ţi se aşază pe creştet mângâindu-te cu palmele ei călduroase, soarele este stăpân pe bolta înaltă şi albastră, îţi zâmbeşte prietenos şi te mulţumeşte cu privirea lui luminoasă, plină de binecuvântare şi căldură.

Peste căciuli de munţi vălureşte vânt răcoros. Mai la vale, prin păduri şi vii se-mprăştie discret culorile, verdele se retrage încet, tot mai încet, în fluviul sevelor şi-n aşternutul frunzelor vânturate pe genunchi de coline. Pe culmi şi-n piept de dealuri, iarba se-arată tot mai îngândurată, începe a se resemna sub paşii turmelor aflate-n treacăt spre obârşii. Doar prin poiene şi-n lunci udate de izvoare, covorul de iarbă e încă verde şi viguros. S-au brumărit în obraji ciorchinii de struguri, sunt puţini ciorchinii căţăraţi pe tulpina viţei de vie. Nici dulce ca anul trecut nu-i bobul pe coarda arsă de soare, puţină-i ofranda pe arac! Zoresc să se aprindă merele în ram. Ca nişte felinare, gutuile luminează livada. Bulgări de aur împodobesc coroana. Au început să se arate nucile. S-au spart lacătele celulelor şi zac acum, uscate şi frânte de timp, sub cupola arborilor zvelţi. Copiii le adună şi se-ntrec să scoată din  cămările încuiate cocoşei şi găinuşe.

Vara se află încă în sat, nu s-a lăsat dusă spre zări îndepărtate. Nori albi se ivesc peste cununa munţilor. Nu prevestesc a ploaie. Motrul străluceşte în sclipirea arzătoarea a soarelui. Pe malurile râului, printre arini prăbuşiţi în albie, pescarii caută-n creştet de val, în vaduri şi în toi, mreana neagră, scobarul, cleanul, păstrăvul. Tot mai rar îşi văd firul întins şi peştele agăţat în undiţă. Sunt indignaţi de imaginea dezolantă a peisajului sufocat de prezenţa tot mai apăsătoare şi periculoasă a deşeurilor aruncate aici de oameni iresponsabili. Dezamăgirea este tot mai mare, când se constată din zi în zi, că nimeni nu face ceva pentru salavrea mediului, cât nu este prea târziu!

Aproape, în lunca de dincolo de prundiş, sătenii grăbesc culesul porumbului. Aici, sub umbra muntelui, bobul este tot mic şi neînsemnat pentru hambare. Pe drumurile dintre mirişti, oamenii trag tot de hamuri, de cai şi căruţe, pentru a-şi isprăvi treburile. Ceva îi ţine în loc. Nu pot să se despartă încă de trecut. Maşinile timpului întârzie să intre în ograda lor, să le schimbe viaţa, să-i îndestuleze şi să-i transforme în fermieri moderni, cu interes şi aplecare spre lucrul ogorului şi creşterea animalelor. Pe decorul de poveste al  pădurii de arini, într-un verde nefiresc, întreţinut de şuvoiul de apă al izvoarelor ascunse în brâul malurilor, câţiva cai albi, păşunau liberi în zăvoiul larg şi umbros.

Pesemne, aceştia fuseseră răsplătiţi cu libertate şi, apoi, cu pofta de a păşuna de stăpânii care isprăviseră munca dintre sloguri, acele mejdine care separăl proprietăţile ţărăneşti între ele şi ţin pe loc aspiraţia spre performanţă şi cuvenită îmbogăţire din belşugul gliei. Şi la Padeş, ca în atâtea alte sate ale acestei ţări, lupta cu trecutul şi îndărătnicia gândului ţin la mare distanţă omul de fericirea şi binefacerile viitorului!

M-am retras din tabloul cu întâmplări care opresc uneori timpul în loc. Am ales să admir mulţimea de araci pe care fasolea verde şi fragedă de toamnă aşteaptă să fie culeasă, să umple cu bunătăţi naturale cămara. Şi ardeiul rodeşte bine, e roşu şi sănătos, în rămurişul tufelor verzi şi tefere. Castraveţii de sămânţă se rumenesc pe tulpinile agăţate de culme. Pentru această legumă, cel puţin, sunt aşteptări optimiste în grădina anului viitor. Roşiile au crescut natural, strălucesc acum în buchete şi forme de invidiat pe aracii încărcaţi de rod. Sub privirile lor se desfată covorul verde de ţelină şi pătrunjel, rândurile de varză şi conopidă. Toate s-au rotunjit sub migala gândului şi a grijii pentru puritate. Au crescut frumos şi ecologic, spre bucuria celor care le-au lucrat cu multă pasiune şi pricepere.

Tufănelele au împodobit cu miresme şi culori grădina. Surâsul florilor înveseleşte privirile şi întinereşte trăirile. Ce ţanţoşi sunt trandafirii galbeni pe care i-am plantat în primăvară, la doi paşi de geana ferestrei. Imaginea lor dăruieşte nobleţe şi farmec întregului ambient floral din prejma casei.

Cerul albastru, tot mai albastru, coboară peste sat. Spre păduricea din marginea pârâului se-aud glasuri de grauri. Rând pe rând, printre ramuri, cad frunze galbene. Adorm în unda râului şi curg la vale, legănate de val, până se pierd în trecerea anotimpului. Dovlecii      s-au adunat în grămezi sub bolta de vie. Descântecul rodului continuă. Toamna abia începe. Sub geana serii, mama coace porumb pe jarul de sub cazanul de ţuică. Afară au început să cânte greierii. S-au aprins pe cer primele stele. Şopteşte septembrie, e toamna cu noi!