IMAGINI ÎN CUVINTE Sântilie, cu văpăi de foc

 1,479 total views

Să păşeşti pe clinul plaiului acoperit cu covorul de otavă moale şi mătăsoasă, pe unde coasa a şuierat cu câteva săptămâni în urmă, iată ce îţi oferă vara acum în miez de iulie, când soarele încă este cuminte şi lasă zorii să tămăduiască viaţa noastră cu aer pur şi lumină blândă. Să alergi desculţ prin câmpuri cu pânze de rouă, ce rar privilegiu! Să-ţi linişteşti gândul zburdând peste creştet de iarbă verde şi fragedă, în limpezimi de dimineţi, este un dar pe care ţi-l faci singur dacă vrei să trăieşti frumos şi bine. Să trezeşti din somn râul, în inimi de pădure, stârnind caiere în pletele albiei cu pasul timid şi răcorindu-ţi trupul ostenit de-atâta arşiţă, este şi acesta un exerciţiu cu care poţi să-ţi începi o zi sănătoasă dintr-o nepovestită vacanţă.

            Toate acestea mi s-au întâmplat undeva, lângă apa zglobie a Cernei, sub bolta unei păduri îmbrăţişate de farmecul cuceritor al ghirlanelor de iederă. Ascultam aproape, pe scena dimineţii, trilul privighetorii, iar în depărtare, dinspre pereţii singuratici ai muntelui stâncos şi din adâncimea aburindă a văii, mi se-ntorceau ecouri din necuprinsul dialog al râului cu potrivnicia pietrei, într-un vuiet ce încărca peisajul cu multă sălbăticie şi mister. Venisem în munţi cu câteva zile înaintea sărbătorilor verii adânci, deja întemeiate şi intrate-n rosturi.

De la Pârvu, ciobanul bunilor mei din satul copilăriei, ştiu că e vremea Cricovilor şi a Marinei. Sunt sărbători ale verii ţinute prin nelucrare de săteni, să nu aibă pagube la turme. Acum se leagă bobul pe ştiulete şi se dă de pomană porumb verde, se posteşte şi se opreşte treaba, să-i fie bine casei, să fie ferită de vijelii şi trăsnete. Privesc bulgării de nori bine conturaţi pe cerul Cernei şi mă gândesc la tropotul tunetelor şi la căruţele de foc răsturnate prin cotloanele înalturilor. Îmi amintesc de poveţele bunicii, să nu mă înfricoşez niciodată de răbufnirile furtunilor, să nu stau în loc deschis, când se dezlănţuie fulgerele şi să găsesc din timp un adăpost sigur şi prietenos.

            E mijlocul verii şi ne topim sub văpăi neobişnuite de foc, venite din largi depărtări de văzduh. Scriptura spune că Sfântul Ilie s-a înălţat la ceruri într-un vârtej de flăcări pe un car de foc. În credinţa noastră, este stăpân al norilor şi ploilor, un înverşunat luptător împotriva „diavolilor necuraţi”. Legendele povestesc că pentru relele făcute soţiei şi părinţilor săi, Ilie este pedepsit de Dumnezeu cu un canon lung şi greu: „Să care în genunchi apă cu gura, pentru a uda un putregai până ce acesta va lăstări.” După împlinirea caznei dumnezeieşti, Ilie este iertat şi primeşte libertatea de a fugări diavolii cu tunetul şi trăsnetul.

Apoi, cele mai vultureşti depărtări ale cerului au început a urla, de nu-ţi credeai ochilor că piere lumea. Pentru a-i slăbi puterile, Dumnezeu l-a lăsat ciung şi şchiop. L-a procopsit însă cu un drum de nori, o căruţă de foc cu doi cai şi un bici care împrăştia trăsnetele. Se crede şi azi că din huruitul căruţei sale prin hârtoapele norilor se nasc tunetele iar fulgerele sunt scânteierile scăpate din potcoavele cailor nărăviţi. Din biciul lui se slobod trăsnetul şi fulgerele năprasnice, nemiloase.

O altă legendă spune că în nebunia lui de a trăsni mereu după demoni, Ilie a înspăimântat rău de tot pe Maica Domnului, însărcinată pe atunci. Aceasta îl supune blestemului de a i se usca mâna dreaptă, pentru a-i lua o parte din puteri. Se mai vorbeşte că Sfântul Ilie are un paloş cu două tăişuri, unul de aur iar altul foarte ascuţit. Sub ploaia cu grindină, izbitura tăişului de aur împrăştie mana peste câmpuri. Înfuriat, împăratul căruţei de foc adună gheaţa de sub pământ în sacii norilor. Aici, o zdrobeşte sub roţile căruţei şi cu  necruţătoare lovituri de spadă le împrăştie peste oameni, pedepsindu-i pentru păcatele lor.

Plin de neastâmpăr şi vrajbă, Ilie străbate în lung şi-n lat cerul, peste valuri şi haturi, scotocind după satana. Loveşte peste tot şi îi sperie pe draci cu fulgere, tunete şi furtuni năprasnice. Săgeata trăsnetului său este sticloasă şi pătrunde pământul până la nouă stânjeni. Sântilie este recunoscut ca zeu al soarelui şi focului pentru că el provoacă tunetele, fulgerle şi trăsnetele.

Se sărbătoreşte în plină vară pastorală. De două secole, la Sfântul Ilie, ciobanii se întâlnesc la nedei şi bâlciuri, împrietenindu-se. Cei din Cerna coboară spre Obârşia Cloşani, Mărăşeşti, Orzeşti, Godineşti şi Tismana. Cei din Parâng şi Nedeia vin spre Baia-de-Fier, Novaci, Polovragi şi Alimpeşti. Sărbătoarea Sfântului Ilie este cinstită prin petreceri, voie bună, praznice şi hramuri. În biserici se duc grâu, castraveţi şi porumb de fiert, pentru a fi sfinţite. Părinţii cu prunci morţi obişnuiesc să scuture şi să dea de pomană copiilor un pom neumblat. Se preferă pentru această ofrandă prunul podidit de rod.

 Dinspre vale, vălul răcoros al vălătucilor de ceaţă, pierduţi pe sub bolta pădurii revigorate de trecerea ploii, îmi împresoară chipul. Peste munţi se ciocnesc nori albi şi grei. Tunetele ropotesc spre depărtări. Nu se zăresc fulgerele. Doar Cerna murmură întruna. Peste rămuriş se simte apropiindu-se tumultul ploii. S-au pierdut tunetele. Şi caii parcă s-au oprit. Se odihneşte Sântilie. Plouă liniştit, cu stropi mari şi înalţi, până-n prispa cerului de înalţi!….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *