Pe sub gene de păduri înalte, soarele începe timid a sclipi. Aerul crud al dimineţii de înviorează şi îţi saltă pasul. Să alergi desculţ prin plaiul cu pânze de rouă, ce rar privilegiu! Să-ţi linişteşti gândul zburdând peste creştet de iarbă verde şi fragedă, în limpezimi de dimineţi, este un dar pe care ţi-l faci singur dacă vrei să trăieşti frumos şi bine. Să păşeşti pe poieniţa cu otavă, pe unde coasa a şuierat cu câteva săptămâni în urmă, iată ce ţi se oferă acum în miez de vară, când soarele încă este cuminte şi lasă zorii să tămăduiască dinlăuntru viaţa noastră. Să trezeşti din somn râul, în susur blând de pădure, stârnind caiere argintii în repeziş de albie cu piciorul gol şi slobod, ascultând simfoniile văii şi răcorindu-ţi trupul ostenit de-atâta arşiţă, este doar un exerciţiu cu care poţi să-ţi începi o zi spectaculoasă dintr-o nepovestită vacanţă din toiul verii.
Toate acestea mi s-au întâmplat undeva, lângă apa zglobie a Cernei, sub bolta unei păduri îmbrăţişate de farmecul cuceritor al ghirlanelor de iederă. Ascultam aproape, pe scena dimineţii, trilul privighetorii, iar în depărtare, dinspre pereţii singuratici ai muntelui şi din adâncimea aburindă a văii, mi se-ntorceau ecouri din necuprinsul zbucium al râului cu împotrivirea stâncilor sure, într-un vuiet ce încărca peisajul cu multă sălbăticie şi mister. Venisem în munţi cu câteva zile înaintea sărbătorilor verii adânci, deja întemeiate şi intrate-n rosturi prin ţinutul de poveste din Valea Cernei.
De la Pârvu, ciobanul bunilor mei, ştiu că e vremea Cricovilor şi a Marinei. Sunt sărbători ale verii ţinute prin nelucrare de săteni, să nu aibă pagube la turme. Acum se leagă bobul pe ştiulete şi se dă de pomană porumb verde, se posteşte şi se opreşte treaba, să-i fie bine casei, să fie ferită de vijelii şi trăsnete. Privesc bulgării de nori bine conturaţi pe cerul Cernei şi mă gândesc la tropotul tunetelor şi la căruţele de foc răsturnate prin cotloanele înalturilor. Îmi amintesc de poveţele bunicii, să nu mă înfricoşez niciodată de răbufnirile furtunilor, să nu stau în loc deschis, când se dezlănţuie fulgerele şi să găsesc din timp un adăpost sigur şi prietenos, întru bun şi sigur adăpost.
E mijlocul verii şi ne topim sub văpăi de văzduh. Scriptura spune că Sfântul Ilie s-a înălţat la ceruri într-un vârtej de flăcări pe un car de foc. În credinţa noastră, este stăpân al norilor şi ploilor, un înverşunat luptător împotriva „diavolilor necuraţi”. Legendele povestesc că pentru relele făcute soţiei şi părinţilor săi, Ilie este pedepsit de Dumnezeu cu un canon lung şi greu: „Să care în genunchi apă cu gura, pentru a uda un putregai până ce acesta va lăstări.” După împlinirea caznei dumnezeieşti, Ilie este iertat şi primeşte libertatea de a fugări diavolii cu tunetul şi trăsnetul.
Apoi, cele mai vultureşti depărtări ale cerului au început a urla, de nu-ţi credeai ochilor că piere lumea. Pentru a-i slăbi puterile, Dumnezeu l-a lăsat ciung şi şchiop. L-a procopsit însă cu un drum de nori, o căruţă de foc cu doi cai şi un bici care împrăştia trăsnetele. Se crede şi azi că din huruitul căruţei sale prin hârtoapele norilor se nasc tunetele iar fulgerele sunt scânteierile scăpate din potcoavele cailor nărăviţi. Din biciul lui se slobod trăsnetul şi fulgerele năprasnice, nemiloase, uneori, primejdioase şi ucigătoare de frumuseţi ale existenţei şi alte minuni de vieţi.
O altă legendă spune că în nebunia lui de a trăsni mereu după demoni, Ilie a înspăimântat rău de tot pe Maica Domnului, însărcinată pe atunci. Aceasta îl supune blestemului de a i se usca mâna dreaptă, pentru a-i lua o parte din puteri. Se mai vorbeşte că Sfântul Ilie are un paloş cu două tăişuri, unul de aur iar altul foarte ascuţit. Sub ploaia cu grindină, izbitura tăişului de aur împrăştie mana peste câmpuri. Înfuriat, împăratul căruţei de foc adună gheaţa de sub pământ în sacii norilor. Aici, o zdrobeşte sub roţile căruţei şi cu necruţătoare lovituri de spadă le împrăştie peste oameni, pedepsindu-i pentru păcatele lor.
Plin de neastâmpăr şi vrajbă, Ilie străbate în lung şi-n lat cerul, peste valuri şi haturi, scotocind după satana. Loveşte peste tot şi îi sperie pe draci cu fulgere, tunete şi furtuni ameţitoare. Săgeata trăsnetului său este sticloasă şi pătrunde pământul până la nouă stânjeni. Sântilie este recunoscut ca zeu al soarelui şi focului pentru că el provoacă tunetele, fulgerle şi trăsnetele.
Se sărbătoreşte în plină vară pastorală. De două secole, la Sfântul Ilie, ciobanii se întâlnesc la nedei şi bâlciuri, împrietenindu-se. Cei din Cerna coboară spre Obârşia Cloşani, Mărăşeşti, Orzeşti, Godineşti şi Tismana. Cei din Parâng şi Nedeia vin spre Baia-de-Fier, Novaci, Polovragi şi Alimpeşti. Sărbătoarea Sfântului Ilie este cinstită prin petreceri, voie bună, praznice şi hramuri. În biserici se duc grâu, castraveţi şi porumb de fiert, pentru a fi sfinţite. Părinţii cu prunci morţi obişnuiesc să scuture şi să dea de pomană copiilor un pom neumblat. Se preferă pentru această ofrandă prunul podidit de rod.
Dinspre vale, vălul răcoros al vălătucilor de aer rătăciţi pe sub bolta pădurii îmi împresoară chipul. Peste munţi se ciocnesc nori albi şi grei. Tunetele ropotesc spre depărtări. Nu se zăresc fulgerele. Doar Cerna murmură întruna. Peste rămuriş se simte apropiindu-se tumultul ploii. S-au pierdut tunetele. Şi caii parcă s-au oprit. Se odihneşte Sântilie. Plouă liniştit, cu stropi mari şi înalţi, până-n prispa cerului de înalţi!….
