Încet-încet, zilele intră tot mai mult în primăvară, reîncărcându-ne speranțele întru mai bine. Însă, în preajma sărbătorii de Mucenici, se zburlii niţel iarna peste munţi şi-aduse dinspre răsărit un vârteguş de viscol rece şi-mpodobi pometul grădinii cu ghirlande de nea cum nu făcuseră împreună lunile decembrie şi ianuarie ale anilor 22 şi 23 din mileniul trei. În pacea ancestrală a Văii Moregilor se așternu strat proaspăt de omăt nins în răsfăţ de primăvară.
Doar ce-ncepuseră a concerta mierlele în nucul din prundul pârâului. Și pițigoii păreau tot mai gureși prin rămurișul înmugurit al cireșului din brâu de ulucă. Cuprinse în zbenghiul redeșteptării primăvăratice, două veverițe se alergau nebunatice pe trunchiul zvelt al arinului din colțul grădinii. Pe drumul şerpuitor, pe costișa dealului, se zăreau câţiva săteni urcând spre viile din Măgură, să-și afle nevoile de lucru din astă primăvară.
Revedere
Ne reîntoarcem la fereastra visurilor inocente din casa părintească, să revedem poiana cu ghiocei, înfiinţată de noi, când luam la talpă crângurile şi cornetele, să aducem acasă cele mai frumoase flori. În această primăvară, parcă au răsărit mai multe flori aici, în vatra copilăriei. An de an, covorașul lor este tot mai des, tot mai alb, mai pur și mai înmiresmat. Clopoţelul le-a fost acoperit de năframa fulgilor albi, pufoși, târzii și firavi, dar întinderea cu ghiocei este mai minunată ca niciodată și tot mai bogată în amintiri nemuritoare.
Până să trec pragul vechi şi îngândurat al casei, arunc o privire spre deschiderea uliţei coborâtoare spre fântână. De sub halânga podidită de trecerea timpului, îmi zâmbesc țanțoșe brândușele violete. Lângă ele stau gata să înflorească viorelele. Imaginea lor, desprinsă parcă dintr-un basm ireal, mă fascinează și mă trimite în nostalgica adâncire a anilor, cu peste cinci decenii în urmă, în freamătul copilăriei noastre fără prihană, netulburată de fățărnicii neghioabe și trufaşele porniri ale modernismului tehnologizat. Pe atunci, cărțile și lectura erau porțile deschise spre cunoaștere și afirmarea ființei noastre, iar în sat abia se aprinseseră primele becuri electrice şi în case glăsuiau primele aparate de radio intrate în viaţa oamenilor.
Ce făceam noi, cum ne jucam, cum exploram realitatea? Dintre atâtea preocupări simple, dar folositoare nouă și familiei, dar și viitorului pe care încercam să-l prefigurăm prin fiecare faptă, plimbările în panteonul sacru al peisajului din vecinătatea satului erau cele mai preferate. Mi-amintesc cu bucurie că, într-o duminică de dimineață, am dat de veste în tot cătunul că mergem la cornet după flori. Ne-am adunat atunci toți copiii locului. Frații mei – Cristian, Emil și Ilie, frații Nae – Mihăiță și Ion, Costel al lui Drăgoi, Niculina lui Cârjan, Neluțu și Costică Mitu, băieții Călinei – Miluț și Trică, ai Cucoanei – Neluțu și Costel, Dode Răduțu, Dorel și Mitu Licăreți, Loli şi Puşa Mischie, un grup mare cât o clasă de școlari, cu care am plecat pe cărăruile codrului îndepărtat, străbătând coclaurile în căutarea florilor îndrăgite.
Pe Valea Moregilor
Ne-am oprit mai întâi în preajma Peșterii Izvarnarilor, la Ogaşul Gârcului, să culegem găinușe, cocoșei și brebenei. Dar aici nu am găsit ghiocei și am plecat după ei, să-i aflăm pe unde or mai fi. Am luat-o la deal, spre munți, de-a lungul culmilor, prin Cojoi, pe sub fruntea Măgurii, peste Tihomir, dincolo de satele Sohodol și Văieni, pentru a ajunge la mai bine de zece kilometri distanţă de casa copilăriei, tocmai sub plai, spre Sliva și Păltinei, undeva spre Muntele Frumosu, locul de izvor al râului Motru.
Osteneala şi stăruinţa noastră de a ajunge cu orice sacrificiu în raiul florilor, la câteva ore de mers pe jos, pentru o năstrușnică descindere în mărinimia naturii neatinse de stângăciile firii umane, a fost răsplătită de ceea ce aveam să întâlnim pe cornetele de piatră de dincolo de platoul Tihomirului. Zăpada se ochețise prin aceste locuri, o mângâiase binişor soarele. Printre umeri de piatră sură și prăvăliri de uvale, ca niște căldări adâncite în lăsători de plai, se arătau ochilor noştri curioşi, îmbuchetări de ghiocei abia înfloriți, unii ca niște suliți care abia săgetaseră plapuma subţire de nea, alții deschiși și aplecați spre răcoarea pământului plâns de lacrimile zăpezii aflate în topire.
Ne-am înflorit mâinile cu buchețele de ghiocei și viorele, de cocoșei și toporași, cele mai frumoase dintre florile primăverii care înnobilaseră plaiurile noastre cu farmecul culorilor și al miresmelor inconfundabile. Dar ne-am gândit ca florile să vină şi să rămână și la noi acasă, să avem mereu primăvara lângă noi, tot mai aproape, să le ocrotim și să le creștem frumos, cu dragoste. Am rugat arbustul de corn să ne ajute cu un băț gros de scormonit țărâna și am extras ghiocei cu bulbi și viorele și brândușe și cocoșei. Le-am adus cu noi, în sat, la Padeş și le-am plantat în pământul drag nouă, de lângă fereastra prin care zi de zi ne mângâia pe obrajii împurpuraţi răsăritul.
Eram de neoprit în a face lucruri frumoase, să mulțumim cu mici bucurii părinții care aveau încredere în noi și ne lăsau să hoinărim singuri prin sălbăticii de codru. Știam să ne îngăduim unii cu alții, să fim mereu o droaie de copii, o echipă puternică și legată prin aceleași năzuințe și convingeri, ne plăcea să zburdăm mult, aveam curaj și inițiativă, multă libertate și dorință de afirmare. Ce ceată frumoasă ne adunaserăm, vuiau dealurile și văile de glasurile noastre. Așa am reușit să întemeiem, fiecare la casa lui, o rară și uimitoare privelişte cu florile copilăriei.
Revenire în prezent
Am ieşit din tumultul amintirilor… E albă şi acum grădina, numai viorelele albăstresc din loc în loc minunea florală. Suavi şi cuminţi, ghioceii acestei primăveri şi-au deschis florile plăpânde şi pure. Mai deunăzi, zumzăiau albinele printre petalele albe, culegând nectar din creştetul staminelor aurii. Acum e pace peste flori. Câţiva fulgi rătăciţi de peste colinele din Pleşa au albit pamântul. Brânduşele, mai de margine, se străduiesc şi ele să-nflorească. Mai e puţin şi grădina se va umple cu bucuria primăverii. O înzestrare multicoloră cu felurite flori, care a apărut ca prinos al unei copilării libere, trăite de noi în neastâmpărul creator al voioşiei şi iubirii de frumos, de fremătătoare viaţă. Ea, această mică poiană cu flori, s-a înfiinţat şi s-a înzdrăvenit de-a lungul anilor, prin grija noastră şi a părinţilor noştri, oameni încercaţi de destin şi ei, iubitori de bine şi frumos.
Aşa am crescut şi noi, copiii, odată cu ea, frumos şi trainic! Şi ne bucurăm când ne întoarcem, primăvară de primăvară, să revedem florile noastre şi să mai ascultăm cum se revarsă de peste crânguri, în tumult de amintiri, chiuiturile, fluierăturile şi strigătele copilăriei noastre nepereche. Sunt clipe rare acestea, sunt clipe inconfundabile, când ne tămăduim sufletul cu mireasma florilor de ghiocei şi ne primenim spiritual cu taina primăverii de acasă!
