IMAGINI ÎN CUVINTE Echinocţiu împovărat de gânduri

Loading

Reporterul vă oferă imagini cu o minune a pământului care dăruieşte Ţara Cernei cu viaţă, pitoresc şi unicitate.
Reporterul vă oferă imagini cu o minune a pământului care dăruieşte Ţara Cernei cu viaţă, pitoresc şi unicitate

Peste creştet de crânguri şi-n munţii-ndepărtaţi, iarna încearcă să-şi amâne plecarea în tăcutele mistere ale vremii, cernind pe-alocuri valuri de fulgi mărunţi rătăcitori. Aici, mai lângă sat, pe Valea Motrului, cu hainele îngreunate de duhul ploilor, fulgu-i umed şi greu, dar tot mai zloteşte peste ţarini şi livezi.

Săltând de după norii grei şi hoinari, soarele-şi coboară razele-i luminoase peste mugurii tăcuţi ai pădurilor. Zâmbeşte ghiocelul în piepturi de grădină şi-mprăştie miresme printre garduri de rug. Se-aud zbierând prin haturi de poiană, mieluţe şi miei oacheşi, liberi să zburde-n jocul lor făr’ de-astâmpăr. Din margini de lăstăriş, răzbate tril de mierle, în dulcea lor cântare din zori de primăvară.

Anotimpul redeșteptării

Anotimpul redeşteptării îşi risipeşte lumina în ornicul zilelor, cu dorinţa de a lăsa nopţilor şi stelelor cât mai puţin timp de tihnă şi visare. Peste puţină vreme, vom trece echinocţiul primăverii şi vom trăi din nou bucuria adusă de revenirea zilei în puterile ei, să se înstăpânească iarăşi în treburile noastre şi să sloboadă peste noi lumina celestă şi căldura binefăcătoare, să ne lucreze iar calea, viaţa şi ogorul.

Sânziana şi-a scos din pivniţă uneltele şi sparge nuci pe butucul de la gard. E gustos şi sănătos miezul sâmburilor. Mănâncă şi zâmbeşte. Câtă inocenţă, câtă linişte şi împăcare în trebuşoara ei. Rămâne acolo, cuminte, în portiţa copilăriei, ocrotită de neliniştea lumii de lângă ea. Nu poate, micuţa, să creadă că e încă multă iarnă în sufletele şi gândurile sătenilor. Că brazda aşteaptă preumblarea plugului întru belşug, dar nu mai are cine să scoată din frigul timpului tractorul şi alte unelte care să aşeze sămânţa-n brazdă. Că, acasă, la Padeş, în poarta ţarinii, sunt doar bătrânii. Cei tineri şi puternici au cam plecat peste zări, sunt pretutindeni, numai acasă nu-s! Tot mai sărac e satul, tot mai îmbătrânit! Copii? Tot mai puţini se-adună la joacă în răscruce…

Vorbe triste…

Undeva, lângă o poartă bătrână, pe o băncuţă, un glas lucid şi aşezat începe a se auzi peste vale: „Se desprimăvărează! Şi codrul! Şi izvorul! Şi turma lui Frăţilă! Dar, tot mai mult dor de primăvară rămâne într-ale oamenilor gânduri şi-n sufletele lor. Sătenii sunt trişti şi deznădăjduiţi. Păşesc cu anevoie pe drumuri şi drumurile îi duc mereu acasă, că ei, pierduţi în griji şi în nevoi, de multe ori nu mai ştiu încotro să apuce. Le dai bună ziua, ei trec la deal, trec la vale şi uită să-ţi răspundă! Tot închise-s gândurile lor, tot mai acaparaţi sunt de apăsarea treburilor ne-mplinite! Sunt supăraţi pe viaţă, pe vremuri şi pe cei care le-au înşelat aşteptările, pe ticăloşii care prăduiesc ţara. Merg mereu pe la reşedinţele aleşilor, scriu memorii, dar degeaba, nimeni nu-i ascultă, nimeni nu-i înţelege, nimeni nu le vine-n ajutor. Sunt în prag de neputinţă şi nu îşi pot explica de ce, în preajma lor, simt numai minciună, impostură şi nemuncă, lene şi furtişag, şmecherie şi bogăţie nemeritată. Le este greu să ştie de ce, în această ţară, neghiobia trăieşte în palate luxoase, iar omul demn, cinstit şi harnic nu scapă de grijile zilei de mâine, de eticheta de a fi incomod pentru cei mai mulţi deprinşi cu viclenia de a ocoli munca şi vicleşugul de a se înstări prin escrocherii judiciare şi inginerii financiare în zonele de sălaş ale bunurilor naţiei şi ale banului public.

Oamenii legii aleargă după escroci şi tâlhari şi se fac că nu-i prind. Mergem la instanţe şi suntem răvăşiţi de strâmbătatea judecăţii. Vrem să trăim bine, într-o ţară normală şi nu suntem lăsaţi. Ce fac demnitarii noştri? Ce face justiţia noastră? Ce facem noi, cei care ştim şi avem ceva de-mplinit, de apărat? Sunt mulţi oameni pe acest pământ, dar puţini cetăţeni! Domneşte sărăcia în ţară, se răspândeşte tot mai mult prostia, se împăunează uneori şi zice că-i deşteaptă! Ajunge chiar şi în scaun domnesc, de unde dă iama peste ţară.

De ce suntem aici? Mai avem încă şcoală, pentru educaţie! Mai avem încă medici şi spitale pentru însănătoşire! Mai avem cărţi, biblioteci, mai avem şansa de a ne folosi valorile! Mai avem oameni care ştiu să administreze treburile noastre! Ţara vrea să fie condusă! De ce nu este condusă?”

Sunt gânduri răzleţe, spuse cu adâncă întristare de Moş Costache Tihomir, profesor pensionar, retras din capitală într-un sătuc ocrotit de munţii noştri, sub cerul limpede şi albastru al Gorjului, să umple copilăria nepoţilor săi cu poveşti şi poveţe …

Speranța în renaștere

Bătrânul părea îngrijorat că nu mai vede pe chipul oamenilor pofta de viaţă, lumina bucuriei şi dorinţa de glumă, de haz şi primenire. Aşteaptă să se liniştească ploaia peste zăpezile uitate şi să intre bine primăvara-n sat! Speră în renaşterea ambiţiei de a fi mai bine, în reîntoarcerea spre ordine şi competenţă, să pornească bine ţara şi să înflorească acest neam. Nu mai vrea minciună şi proiecte fictive în viaţa satului, niciun satrap cu spirit militar prin instituţii şi nici despoţi să tulbure mulţimea. Este timpul echinocţiului şi aşteaptă resolidarizarea valorilor umane întru bună-credinţă şi trainică rostuire a lucrurilor. Simte că provocările vieţii vor intra într-o ordine firească şi are încredere în implicarea responsabilă a oamenilor cu minţi luminate în facerea binelui.

Priveşte spre ceruri şi-n urmele palmelor muncite. Pare a fi optimist. Nu crede că primăvara a plecat definitiv din sufletul sătenilor şi a uitat să le facă viaţa mai frumoasă. Este convins că împlinirile vor veni prin întoarcerea oamenilor şi, mai mult, a tinerilor, spre muncă şi răspundere civică, prin învăţătură continuă şi performanţă, lăsând la o parte ignoranţa şi neputinţa, trândăvia şi pungăşeala. „Este de preferat să ţinem ochii mereu deschişi şi să visăm doar în somn, în treacătul întunecat al nopţii! Mintea să ne scruteze viitorul, să orânduiască priorităţile ţării, ale societăţii şi românul să purceadă la acţiune, la împlinirea lor. Altminteri, ori visăm construind, ori ne lăsăm pradă neputinţei!”, conchide cu năduf profesorul arpoape nonagenar.

Va fi iarăşi primăvară!

I-am ascultat cu luare aminte cuvintele, alese cu grijă, să nu fie învelite nici în staniolul optimismului prea plin de visare, dar nici în ţepi de ranchiună. M-am gândit că este de folos să le adun aici, pe o pagină de ziar, să nu se ducă-n van, fără aflare!

Prins de nesomnul raţiunii, venerabilul profesor se retrase spre largul livezii cu pomi împovăraţi de muguri. Îşi potrivi grebla şi începu să adune vreascuri şi frunze uscate, dezvelind şi ascultând cu jind glasul ierbii, cel de încolţire şi împrimăvărare! Cu lumina căţărată pe gard, se pare că pajiştea începuse a răsări, din rădăcini de iarbă urmând a se întrema peste puţină vreme imaşul verde, imperial.

Sunt semne că, în curând, viaţa satului se va înnobila cu decorurile fabuloase ale primăverii. Va fi iarăşi multă lumină şi germinare! Va fi iarăşi primăvară!