Răvăşiţi uneori de buimăceala vremurilor nu am relizat că am ajuns prea repede în prima lună din vara acestui an. Tulburată de năvala ploilor nărăvaşe, luna lui iunie pare ostenită de-atâta nelinişte în spaţiul nedefinit al vremii. S-a oprit niţel la margini de plai să se odihnească şi să-şi adune energiile, pentru a dărui oamenilor câte ceva din minunăţiile sale pământeşti.
Urcăm cu paşi domoli poteca şerpuitoare de pe dealul copilăriei, ocolind povârnişul pe care alunecam cândva cu şindrila pe iarba uscată a verii. Nu simţim mireasma florii de salcâm, florile s-au scuturat. Se pregătesc de floare teii, dar încă nu se aude zumzetul albinelor culegătoare de polen.
La cireșul din coasta dealului
Ne oprim la cireşul din coasta dealului. Cu două decenii în urmă, din ramurile lui, Mihăiţă îşi alegea fructele rotunde pe care le folosea ca momeală la undiţă pentru cleanul argintiu din vadurile Motrului. Coroana lui rotată acoperă întreaga pantă, dar şi via lui Gherasie Pivnicerul. Nu sunt aşa de multe cireşe în ramuri, dar le ştim că sunt mărunte şi dulci. Agăţăm cu cârligul ramurile dinspre poale şi culegem câteva chite, să împlinim un pumn de fructe şi să ne reamintim de gustul acela minunat. Tot aici, pe cea mai groasă cracă, mama Ancuţa lega dăinăuşul pentru nepoţei. Astfel reuşea să aducă alaiul copiilor din vale, în deal. La vremea cireşelor, sub coroana încărcată de rod, bucuria era o sărbătoare de fiecare zi. Culoarea roşie din obrajii cireşelor cobora discret din ram şi se cuibărea în obrajii copiilor din sat, mult mai mulţi decât azi.
Peste culmile dinspre Malaion
Soarele coboară peste pajiştile dealului. Florile pământului te învelesc cu miresme îmbietoare. Lăutele sar prin firul înalt al fâneţelor şi dăruiesc împrejurimilor cântecul lor inefabil. Natura surâde tuturor, plină de viaţă. Peste culmile dinspre Malaion, pădurile trec uşor de la verdele de primăvară spre verdele intens al verii, arătând ochiului că la temelia codrului ploile au lucrat serios, revărsându-şi lacrimile în tumult de izvoare şi-n umbletul nevăzut al sevelor. Pădurice de ferigă fragedă a crescut prin poiana cu fragi. Copiii îşi vor face loc prin feriga blândă, să-şi umple ulcelele cu frăguţe mari şi roşii, aromate şi dulci. Căutăm poteca spre vârful dealului, să fim mai aproape de albastrul cerului, peste care rătăcesc câţiva nori albi, hoinari. Adăstăm pe tăpşanul din portiţa viei, sub teiul care dă să înflorească. Uluca pare scufundată în valurile de verdeaţă ale pajiştei. Tulpina teiului s-a înconjurat cu un inedit covoraş de lăstari. În ramuri este încă multă linişte. Florile nu şi-au deschis încă seraiul miresmelor, iar albinele se aud doar în nemărginirea fânului verde, plin de flori.
Roade și culori de vară
Suntem lângă mărul din care Roxana îşi alegea în fiecare toamnă cele mai roşcovane fructe. Ramurile sunt pline de rod. În septembrie vom culege mere rumene şi dulci, mângâiate de vânt şi soare. Admirăm braţele vânjoase ale cireşului lui Bunceanu, cel care veghează faţa dealului. Spre mijlocul lui iunie se înnegresc cireşele. Abia aşteaptă Mădălin să se agaţe de poale, să îşi mâzgălească faţa cu sucul roşu scurs din pulpa fructelor. Ne întoarcem cu privirea spre pădurile de mesteacăn, plop şi tei din Pleşa, înspre răsărit de sat. Se alege dintre culorile culmilor verdele solitar al pădurii de molid pe care am plantat-o în urmă cu cinci decenii, când eram şcolari în sat. Avem, la picioare, Valea Moregilor, cu casele aşezate printre coroane de nuc, măr şi dud, întreaga panoramă a Câmpiei Padeşului cu deschiderile ţinutului spre Ponoare şi Obârşia Cloşani, spre Glogova şi Tismana. Revedem spre miazănoapte Măgura şi făptura legendară a Tehomirului.
La conacul din creștet de deal
Revenim spre noi, la via cu conac şi vălău din creştet de deal. Aşteptăm în tăcere, să nu deranjăm jocul vrăbiuţelor pe gura vălăului, aflate într-un ritual al revigorării prin taina apei de ploaie. Scârţâie apoi poarta de la vie, pătrundem pe pajiştea amintirilor. Conacul duce în cârcă nu numai cerul, dar şi trecutul familiei, înseninat de treburi şi dorinţe. Străbunicii l-au zidit aici, peste înălţimi de sat, să le fie casă de lucru în plai, să le susţină statornicia în rosturile muncii. Erau obişnuiţi să fie serioşi cu viaţa şi harnici între oameni. Peste pantă se revarsă în rânduri via înfiinţată de părinţii noştri. La capătul viei, scăldat de lumina soarelui, ca într-un vis de copil, regăsim cireşul care ne-a fost sărbătoare în fiecare început de vară. Îl reîntâlnim aici pe Tambur, câinele aprig al casei. Bunicul l-a legat de cireş, să-i stea de pază! Încerc să mă apropii de tulpină. Sunt recunoscut de prietenul meu. Tambur mă priveşte cu blândeţe. Escaladez crengile şi mă înalţ prin rămuriş, să ajung tocmai în vârf, unde voi găsi cireşele cele mai coapte. Sunt mulţumit că îmi mai pot folosi încă abilităţile de căţărare. Parcă retrăiesc bucuria copilăriei.
Pomul de acasă
Sub ramurile încărcate de cireşe s-au adunat toţi copiii de pe vale. Şi Roberta. Şi Anca. Şi Brânduşa. Şi Emanuel. Şi David. Şi Măruica. Şi Matteo. Câtă înflorire de viaţă, nepoţi, vecini, prieteni, copii care au venit cu noi la bucuria cireşelor. Îmi duc mâinile pe crengile împodobite cu pietroase rumene şi gustoase. Desprind chitele şi le arunc cu frunze cu tot în adâncul ierbii. Privesc la salturile ţâncilor care aleargă să le găsească. Îi admir cum gustă cu poftă din ofranda pomului plantat de străbunii noştri. Simt cum mi se umezeşte gura şi mănânc o mână de cireşe. Îmi dau seama că nici un fruct nu este mai dulce decât acela pe care îl mănânci din pomul de acasă. Parcă aud pietroasele pocnind în gura copiilor. Simt împreună cu ei gustul cireşelor şi mă înnobilez cu unicitatea acestor clipe. Soarele trecuse de chindie, spre apus. Mă aplec spre cele mai bogate crengi, să pun în coş cireşe rumene şi aromate, pentru aşteptările copiilor de sub ramuri. Să le dăruiesc la coborâre copiilor, aşa cum s-au copt ele în sânul naturii, curate şi făurite numai din sămânţă, floare, soare şi apă.
Moş Petrică îl mutase pe Tambur sub şatra conacului, lăsând loc liber grupului de copii la sărbătoarea cu cireşe. Am rezistat în corona cireşului şi am cules bucurii de rod pentru tâlcul şi frumuseţea vieţii. Ce pofticioşi am fost cu toţii! Priveam cu ardoare scalanii de cireşe din crengile desenate pe albastrul cerului şi parcă ne ploua în gură cu gustul lor unic, la care alteori visam. M-am retras mulţumit din rămuriş, cu coşul încărcat de cireşe proaspete, strălucitoare. Am revenit lângă tulpină şi am umplut palmele copiilor cu cireşe şi fericire. Fusesem răsplătiţi cu fructe culese din cireşul nostru, ca într-un dar celest, venit de la Dumnezeu.
Ce sărbătoare! Copiii se înşiruiseră deja pe poteca ce cobora spre vatra satului. Zburdau fericiţi printre umbre şi flori. Dinspre templul pădurilor răzbăteau ecouri din cântecul solemn al cucului. O mierlă ne impresiona cu viorile ei, pe un creştet de ulucă. Ce zi minunată! Mai e puţin şi vara urcă spre solstiţiu.
