S-a întâmplat ca în acest an, în miez de aprilie, să sărbătorim Sfintele Paşti, la aproape o lună de zile după săvârşirea echinocţiului de primăvară. Providenţa şi astrele au fost foarte îngăduitoare cu oamenii prin faptul că au orânduit sărbătorirea Învierii Domnului taman la mijloc de primăvară, cu dorinţa de a lăsa posibilitatea anotimpului germinării să-şi pregătească bine toate forţele capabile să-i împlinească misiunea redeşteptării naturii, dăruind totodată timpul necesar pentru ca împăcarea şi iertarea să se aşeze în sufletele oamenilor, prea încercate de fărădelegi şi alte răbufniri potrivnice ale vremurilor. Ne-am bucurat cu toţii şi, respectând tradiţia creştină, ne-am primenit trupul şi gândul, ograda şi treburile casei, îndeletnicirile şi obişnuinţele pentru marea întâlnire cu vestea Învierii Mântuitorului, cu Lumina credinţei, a iubirii şi smereniei întru Fiul Domnului, Isus Hristos.
Am luat din poiană glia cu iarbă verde şi-am aşezat-o în pragul uşii, pentru ca pasul nostru în casă să fie însoţit de rodul vieţii, de înţelgere şi pace cu aproapele, de frumuseţea împlinirilor gospodăriei şi de bucuria ofrandei de peste an, în toate, de mulţumirea că năzuinţele noastre fi-vor realizate. Am aşteptat cu nerăbdare zorii Zilei Învierii, să gustăm pasca, acea minunată coptură, poate cea mai însemnată dintre bucatele alese de Mântuitor şi făcută din pâinea cea mai curată, din puritatea grâului, pentru că el este cinstea mesei.
Am gustat apoi din primul ou roşu şi l-am mâncat cu gândul la a fi mai bine pentru noi şi pentru familie, am strâns găocile şi le-am slobozit în valul bogat al pârâului, ca peste vară, uliul să ocolească ţarcul găinilor. De pe masa încărcată cu bucatele tradiţionale am gustat carnea de miel, am retrăit bucuria revederii rudelor, am ciocnit ouă roşii zicând „Hristos a Înviat!”, am petrecut şi ne-am povestit toată ziua despre poverile şi frumuseţile vieţii, dorindu-ne ca peste tot anul să fim mai dinamici, mai sprinteni, mai uşori, mai harnici, mai sănătoşi şi mai iubiţi.
Suntem acum în Săptămâna Luminată, cea luminată de Domnul Isus Hristos prin învierea sa din morţi. Dacă privim în jurul nostru, prin grădini, peste ţarină, peste deal şi peste vii, peste lunca împânzită de berze-n căutarea hranei, vedem cum se luminează toate! Au explodat mugurii în ram, au început a înflori pomii şi dealurile îşi pun cunui de miresme, toate se înnoiesc, în păduri păsările au început a-şi prezenta concertele iar cucul zboară peste dimineţi din vale-n vale cântându-şi cu talent numele, în partituri dintre cele mai răsunătoare.
Mi-aduc aminte de vorbele bunicii. Spunea că în zilele de luni şi marţi ale săptămânii serbăm pentru a fi sănătoşi, pentru ca frigul să nu frângă semănăturile iar grindina să nu rănească plantele. Ziua de miercuri este dăruită tot oamenilor, să fie feriţi de suferinţele picioarelor. Joi este una dintre cele trei zile de Joimăriţe de după Paşti, zile ţinute mai ales de femei, să le fie protejate gospodăriile de tunete, trăsnete, de grindină şi ape dezlănţuite. Dacă în aceste zile nu se lucrează, pomii vor fi încărcaţi de flori şi rod iar vitele vor fi sănătoase peste an.
Încerc să-mi trimit gândul tot mai departe prin trecutul nostru, mult în timp, până spre anii copilăriei. Retrăiesc acele clipe din ziua de vineri, în care se sărbătorea Izvorul Tămăduirii. Mergeam la slujbă cu bunica Maria, mama tatălui meu. Preotul satului scotea icoanele şi săvârşea ceremonialul rugăciunilor în câmp, invocând dorinţa ca ploile să vină la timp, să germineze sămânţa şi să se podidească de rod ogorul. Mi se spunea că în această zi toate apele sunt sfinţite şi cine bea din izvor ori se spală cu apă la locul dureros al trupului se însănătoşeşte. Se mai crede şi azi că aceia care pleacă pe revărsatul zorilor după apă, duc la întoarcerea apelor semn de la omul bolnav şi se întorc cu apa de leac. În noaptea şi în dimineaţa acestei zile, lumea umblă după buruieni, crezând că acestea sunt bune pentru tămăduirea bolilor.
În această zi nu se intra în războiul de ţesut. Femeile credeau că aşa cum bat brâglele firul, va bate şi piatra recoltele. Nici depănatul nu era permis, deoarece se spunea că aşa cum se învârtea vârtelniţa, tot aşa se vor răsuci şi vânturile în furtună. Nici de cusut nu se pomenea. Pentru că aşa va sparge şi grindina frunza cum sparge acul pânza.
Sâmbăta săptămânii este cunoscută ca Sâmbăta Tomii. Femeile merg la biserică şi dau de pomană pentru morţii pomeniţi de preot. Prima duminică după Paşte este Duminica Tomii. Pentru că în această zi, Isus Hristos s-a arătat Apostolului Toma, care nu a crezut în învierea Domnului, până ce nu a atins cu degetul semnul cuielor şi nu i-a pus mâna pe coastă. Tocmai de aceea, Apostolul a şi fost numit Toma Necredinciosul. Chiar dacă anii s-au adunat, mai mult decât într-o carte, îmi păstrez cu cinste amintirile şi mă bucur de lumina acestei sărbători, de lumina şi căldura pe care primăvara le revarsă peste pământ, peste oameni, peste viaţă.
