IMAGINI ÎN CUVINTE Acasă, când stelele nu mai adorm pe toporâştea de coasă!

 7,431 total views

            Se duce şi luna lui Cuptor, fără să fi pârjolit lumea vegetală şi nici să fi sufocat în vreo zi răcoarea zorilor. În această vară, soarele nu a prea slobozit flăcări pe pământ, dar a aprins multe văpăi în sufletul oamenilor. Altfel, neliniştea zilelor zguduite de furtuni năprasnice ne-a încărcat cu griji mari pe toţi. S-au răzvrătit gârlele şi s-au învolburat de şuvoaie pâraiele, s-au înecat fântânile tulburându-şi apa cristalină, râurile au ieşit din albii şi s-au revărsat pe unde le-a fost deschisă calea, izvoarele sclipesc viguroase izbucnind de sub pecetea cremenii, lumina şi susurul lor nu s-au stins ca la vreme de secetă. Nopţilor nu    le-au fost răpite adierile răcoroase, odihnitoare şi reconfortante pentru paşii petrecuţi sub clar de lună.

În grădini, plantele nu s-au ofilit, pomii au lăstărit în voioşie rotunjindu-şi coroanele, fără prea multe fructe. De Sfânta Marina, porumbul a fiert în căldarea de pe pirostrii, mulţumindu-i cu gust dulce pe săteni. Ploile repetate aproape săptămânal, revenind uneori în ropote intense, au încărcat cu mult rod culturile de porumb. Camionete şi căruţe cu butoaie nu s-au mai văzut spre vaduri de râu, să aducă apa în sat, pentru udat. Viaţa satului şi-a urmat cursul normal, în această vară ploile au fost îndestulătoare pentru tot ce este viu şi vrea să trăiască!

            Şi firul ierbii a scăpat de uscăciune, s-a înălţat zvelt, umbrind cu sârg pământul. Ţărmul Câmpiei Soarelui, ce mărgineşte satul spre apus şi umerii dealurilor protectoare şi-au schimbat înfăţişarea, înnobilându-se cu vegetaţie bogată şi lăstăriş teafăr pentru pădurile care înaintează uşor şi sigur spre vatra satului natal. Nicăieri nu zăreşti o zonă galben-maronie, ca mărturie a trecerii arşiţei. În această vară, luna iulie nu a fost luna lui Cuptor, a fost o lună vărsătoare de ploi aprige şi bogate. Nici frunze îngălbenite nu se arată în pletele arborilor. Peste câmpul scăldat de ploi, abia mai întâlneşti câte o căruţă încărcată cu fân. Carele cu boi au dispărut deja din peisajul satului Padeş.

Fără năduşeală, cositului i-a priit în această vară. Mai vezi căpiţe de fân rânduite între mejdine şi uneori câte o cositoare întârziată, printre unduiri de flori în fâneaţă, huruindu-şi motorul în lărgimi de poiană. Nu mai admiri cosaşii de altădată, rânduiţi pe polog cu coasele scânteind în soare. Nici stelele nu mai adorm pe toporâştea de coasă, seara târziu, la întors acasă! S-au umplut de nutreţ şurile şi-s bine rânduite clăile în ţarcuri, pentru iarnă. Sunt pe aici atâţia oameni care fac risipă de hărnicie. La ei vezi cum gospodăriile înfloresc zi de zi, iar lenea nu are spor. Sunt ageri şi orientaţi în hăţişul antreprenorial de la noi din sat. Nu se dau bătuţi nici de vreme, nici de vremuri. Sunt încercaţi şi găsesc oricând soluţii pentru fireasca rostuire a treburilor.

            Coborâm spre vuietul râului, străbătând cu greu ierburile înalte din zăvoiul cu arini. Este multă forfotă acum pe Valea Motrului. Şi la Motru-Sec, la Valea Mare şi Cloşani, la Orzeşti şi Văieni, la Padeş şi Apa Neagră, peste tot unde râul udă cu unda lui plină de viaţă dorul şi amarul, dar şi bucuriile oamenilor. Valuri de nori negri şi groşi se ivesc peste munţii noştri. Ciuta şi Piatra Cloşanilor se prezintă ca două reptile uriaşe prăbuşite peste orizontul vestic, părăsit de toropeala verilor trecute. Trupurile albăstrui ale munţilor înveliţi de aerul crud văii largi ne dau speranţe că acolo izvoarele surâd luminii cu voluptate. Motrul, firul de viaţă al acestui ţinut, şi-a recăpătat în acest an puterea de a lucra pentru temeiuri viitoare, cu trupul său de izvoare, sănătoase şi prielnice existenţei. Preoţii nu au mai slobozit icoanele în vadurile râului, ploile s-au pogorât la timp şi din belşug pe aceste locuri, binecuvântând viaţa.

            Privim înfăţişarea naturii şi-i ascultăm glasurile. Suntem la Valea de Hotare, pe locul în care cu mai bine de două decenii în urmă străluceau în soare valurile unor lacuri încântătoare şi bogate în peşte. Se spune că atunci ploile udau adesea ţinutul şi sătenii se mândreau cu grădinile împodobite de roade. A fost de ajuns să se zvârcolească invidia în câteva minţi întunecate şi târnăcopul nemilos a luat raiul de pe pământ. Gândul nevolnic al săteanului răzvrătit a lăsat în prundişul de aici multă tristeţe şi sărăcie. Gropi pline cu deşeuri ale nimicniciei umane au luat locul luciului de apă şi al covorului de iarbă verde. Vremelnice băltoace pline de păpuriş, maluri scrijelite şi umbrar de pălămidă, arini răzleţi şi suferinzi, dezlănţuiri barbare cu braconieri care mai alungă păsări rare, obişnuite să-şi caute aici văratul, ca în paradisul de altădată – iată, aceasta este imaginea ce dăinuie azi în vecinătatea Motrului.

            Trecem spre umbrarul zăvoiului pe lângă Ştiubeiul de Piatră, o cişmea zămislită în susur de izvor, sub umbră de mal, de Romulus Cloşanu, fecior al satului îmbărbătat de bineţe şi gânduri mari. Scoborâm ulcica de pământ în scocul izvorului şi ne răcorim cu apa ocrotită de zei. Revedem ruinele amenajărilor lacustre de odinioară şi ne cuprinde instantaneu mâhnirea. Şi ciuda. Şi reproşul. Ne aducem iar aminte de sălbătica răzbunare a unor oameni şi ne este greu să credem în îndreptarea lor. Privim cum apa ocoleşte barajul muşcând din pintenul dealului. Nu mai curge valul în jgheabul din coronament, să scapete apoi spre luciul lacurilor. Această minune se întâmpla pe vremuri mai bune, când viaţa îşi respecta rostul aici.

            E zarvă mare în toaia de sub salcie. Sunt la scaldă copiii satului. Se răcoresc şi se ghiontesc în adâncimi de gâldaie, sar de pe arini şi se scufundă în unda râului. E voioşie şi sărbătoare mare în această vacanţă a copilăriei. Şi Motrul este primitor, apa lui este caldă şi limpede. Cutreierăm de-a lung de mal, măsurând cu ochiul relieful. Niciodată, în ultima jumătate de secol, în Poiana lui Carabinenau, Coasta Motrului nu a fost văduvită de pădurea de stejar. Acum, linia arborilor se întrerupe aici, unde securea a ras de la pământ unul câte unul toţi copacii. Pe genunchi, melancolic, dealul îşi bandajează rănile cu mulţimea de lăstari care a început să se ridice. Dar ecoul de bardă mai răzbate încă peste vale, lovind cu nepăsare în nemurirea pădurii. Poate de aceea se văd tot mai rar, rătăcind spre râu, căprioarele şi cerbii codrului des de altădată.

            Ne întoarcem spre vadurile ca oglinda, să admirăm un zbor de clean argintiu, dar dorinţa noastră rămâne doar un vis. Râul este prea înăbuşit de gunoaie şi strigă după ajutor, aşteaptă voluntari şi ecologişti să-i cureţe albia de stricăciuni. Arini înalţi, iscaţi din smârcuri şi pietriş, leagă cupola umbrelor şi ţin verde covorul de iarbă surprinzător de proaspăt şi mlădios. Fuioare de iederă se caţără pe trunchiurile invadate de urzici şi rugi verzi. Recunoaştem sălbăticia verde şi ne bucurăm de existenţa ei. De tihna ei.

La marginea bălăriilor se vede retrasă balta izvorului cu clean. Seceta a lovit în anii trecuţi şi în trupul ei. Sub puntea dintre ape, s-a oprit să se adape o turmă de oi. Admirăm luciul apei şi înţelegem resemnarea valului. Poluarea excesivă a lăsat râul fără peştele de soi. Mai sunt câţiva crăiţari, vor dispărea şi ei! Ascultăm murmurul valurilor, recunoaştem răsunetul de altădată, vuietul râului sănătos şi plin de viaţă. S-a schimbat albia, susură apa între maluri, cântă iarăşi Motrul! Cascadele mici, zăgazurile risipite-n repeziş de valuri prezintă muzica aceea dinspre rădăcini de izvor.

            Ascultăm totuşi glasul acestui tărâm, să memorăm sunetele naturii! Murmurul de val izbit ritmic de piciorul punţii rămâne în albumul amintirilor noastre. Rămân, fâşâitul ţărânii fine zburate prin frunziş de briza văii, cântecul de turturea din ascunzişul zăvoiului, şuierăturile mierlelor ascunse prin boarea rămurişului, ţiuitul lăcustelor şi cântecele de greier mijind dintre ierburi, strigătul stârcilor cenuşii căţăraţi peste vârfuri de arbori, orăcăitul broaştelor din crovul albastru, trosnetul vreascurilor de sub buruieni verzi, sub copita cailor aciuaţi de soare, pocnetul din răni de putregai doctoricite pe trunchiuri de ciocul ciocănitoarei şi apoi glasul ei ascuţit şi subţire, pierdut în descântecul verdelui binefăcător, nechezatul mânzului uitat de mamă în rovina izvorului. Toate aceste frumuseţi le găseşti acolo, în povestea unică a liniştii din zăvoi, prin care Motrul trece smerit şi teafăr înspre răsărit, ca un călător încercat de sălbăticia drumului de piatră.

            Spre seară, la Padeş, stelele îşi pun la ureche străluciri de val. În vadurile râului poţi să vezi câte dintre acestea au adormit pe creştet de munte. Atunci începe concertul răcăneilor. Ce feerie!