În ultima vreme, cel puţin pe plan local, ne-am obişnuit ca Editura Măiastra, ce-şi are sediul în cadrul Tipografiei ProdCom, să ne surprindă cu tot felul de apariţii editoriale, din ce în ce mai alese. Astfel, la începutul săptămânii, aici a văzut lumina tiparului o nouă carte, cred eu de mult aşteptată, care vine să umple un gol lăsat acum trei ani, când omul Dumitru Bunoiu a plecat dintre noi. Cartea aparţine cunoscutului scriitor local Ion Şoldea, bun prieten cu regretatul Bunoiu Dumitru, şi se vrea a fi un omagiu adus activităţii şi personalităţii acestuia. Nu o să abordez conţinutul acesteia pentru că, ştiind despre prietenia dintre cei doi, despre proiectele lor comune şi cunoscând profesionalismul domnului Şoldea, sunt convins de interesul pe care-l va provoca în rândul celor ce-şi desfăşoară activitatea în învăţământ, dar şi la nivelul întregii noastre comunităţi.
Dumitru Bunoiu nu a fost doar un dascăl (chiar aşa de-ar fi fost, oricum era îndeajuns), el a fost un animator cultural, un prieten, un formator de conştiinţe şi destine. Ca profesor şi director, şi-a împletit destinul timp de 30 de ani cu liceul ”Gheorghe Magheru”, unitate la a cărei modernizare şi dezvoltare a contribuit, punându-şi amprenta într-un mod decisiv. Aici a reuşit să catalizeze în jurul lui activitatea tuturor tinerilor talentaţi din liceu, dar şi din judeţ, promovând prin toate mijloacele valorile autentice din rândul elevilor. De nenumărate ori, s-a zbătut să obţină finanţări pentru publicarea de cărţi, CD-uri muzicale sau pentru burse acordate elevilor pe care i-a întâlnit poate doar o dată, dar care aveau o singură „vină” – erau talentaţi. A crezut enorm în oameni şi, în special, în tineri, la care ţinea în mod deosebit. Optimismul dumnealui nu i-a permis niciodată să vadă şi mizeriile din jur, să vadă compromisurile şi micimea unora dintre semenii lui. Avea un pronunţat simţ al dreptăţii şi al corectitudinii duse până la extrem.
Odată cu dumnealui, parcă a trecut şi vremea directorilor ce se confundă cu şcoala. E vorba de acei directori care vin primii în şcoală şi pleacă ultimii, pentru care ziua de muncă are minim 12 ore, pentru care ziua de duminică este zi de lucru, care mănâncă pe fugă, dar care pot să-ţi spună pe de rost numele fiecărui elev din şcoală, cu ce probleme se confruntă acesta sau numărul de şuruburi în care este fixată fiecare bancă din şcoală.
Iată de ce acum, când simţim mai apăsat ca niciodată lipsa unor valori şi a unor repere morale, apariţia acestei cărţi este bine-venită. În plus, aceasta are şi rolul de a face o reparaţie morală şi de a-l readuce în conştiinţa noastră, pe unul dintre marii profesori şi oameni ai urbei noastre. Nu pot decât să vă invit la lectură şi o să închei cu prima frază din carte: „Ce repede trece timpul! Nici nu observi când trece. Când mai repede, când mai încet, purtându-ne într-o direcţie necunoscută. Nu de puţine ori, seara târziu, mi-am pus întrebarea: «Ce este viaţa?» ”.
Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ţină la dreapta Lui pe Dumitru Bunoiu! A fost şi un inginer priceput, şi un dascăl iscusit! Am avut plăcerea şi onoarea să-i fiu mai întâi elev, iar ulterior să mă pot număra printre oamenii mai apropiaţi de dânsul, şi pot mărturisi că aprecierile pozitive care i s-au adus, atât în timpul vieţii, cât şi ulterior, nici nu sunt nemeritate, nici nu sunt destule pentru a descrie activitatea domniei-sale. A fost un vizionar, un pionier în câteva domenii şcolare, nenumărate diplome pe care le-a primit (dintre care vreo 80 pot fi găsite, ca mărturie a celor afirmate aici, în cartea omagială scrisă de domnul Şoldea nu cu pixul, ci direct cu sufletul) consfiinţind şi succesele recunoscute de care s-a bucurat.
Cine nu l-a cunoscut pe Dumitru Bunoiu nici nu ştie ce a pierdut! A fost genul de om pe care ţi l-ai dori aproape şi la bucurie, şi la necaz – ştia să se bucure alături de tine, tot aşa cum ştia să-ţi întindă o mână de ajutor la nevoie. Era genul care-ţi încălzea inima doar gândindu-te la dânsul! Avea însă o pretenţie (normală, nimic deosebit, dacă te gândeşti doar o secundă!): să-ţi faci treaba aşa cum trebuie, calitativ, cantitativ şi la timp, pentru că, în caz contrar, îl întârziai, îl încurcai în celelalte activităţi ale sale, şi mai bine intrai în pământ de ruşine decât să îţi facă un reproş… Repet: a fost o plăcere şi o onoare că am cunoscut un om aşa cum sunt, din păcate, din ce în ce mai puţini! Sunt multe de povestit, dar nu aici est locul lor…
DA, Marius, şi eu am început să mă-ntreb, uneori, seara, când a trecut ziua atât de repede, dar ăsta e doar semn c-am mai îmbătrânit cu încă o zi… :P