La Trifon, când nămeţii îngropau uluca!

 299 total views

Caut în liniştea amintirilor farmecul iernilor de odinioară, al iernilor normale pe care noi le uitaserăm, fiind prea acaparaţi de zvârcolirile unui cotidian buimac, într-o ţară liberă şi frumoasă, dar tot mai mult încercată de nevoi şi lipsuri, de impostura şi fărădelegile cu care nătângii vremii încurcă treburile obştei. În faţa acestei dezlănţuiri oarbe a şmecherilor incurabili şi a prostiei sociale, abil întreţinute, mai avem a învăţa pentru a lupta cum se cuvine, să ne fi mai bine. Pentru a trăi iernile aşa cum sunt şi a străbate laolaltă anotimpul, cu bucuriile şi încercările lui, cu zăpezi înalte şi fecunde, cu frig şi ger sălbatic, cu gheţuş şi polei, până-n geana primăverii.

Dorul de iernile de acasă, obişnuite şi sănătoase, aşa cum ni le-a lăsat Dumnezeu!
Dorul de iernile de acasă, obişnuite şi sănătoase, aşa cum ni le-a lăsat Dumnezeu!

Se aşezase peste sat gerul aspru, scăpat din ascunzişuri scandinave, s-au încuibat apoi peste cer norii blânzi şi-au pudrat cu ninsoare blândă pământul. Sfântul Trifon a găsit pomii, viile şi dealurile încărcate cu povara zăpezii. S-au întâlnit din nou sătenii din Ciuperceni, la sfinţirea rodului. Pe Calea Zorilor, la Văianu, întreaga spiritualitate a locurilor a venit să aprindă „Focuri peste zăpezi” întru primenirea ofrandei mugurilor, iubirii binelui şi trăirii prin armonie şi prielnică stăruinţă. În vâlceaua de la marginea satului, oamenii s-au rugat pentru rostul poamelor şi bucatelor, pentru statornicirea ploilor prin aceste ţinuturi, întru însănătoşirea râurilor şi izvoarelor şi a dărui vieţii farmec şi putere.
În adierea tăcută a fulgilor mărunţi, pogorâţi din ancestral peste tihna ţinutului neatins de şuierul vântului, a fost sărbătoare mare, au răsunat viorile lăutarilor, mai toate cântecele locului! Pădurile au vegheat cuminţi obiceiul strămoşesc restituit prezentului prin strădaniile medicului Doru Fometescu. Cei veniţi la rugă s-au ospătat cu bunătăţi pregătite de gospodine acasă, au băut vin şi ţuică fiartă în ceşcuţe de pământ meşteşugite de olarii din Găleşoaia.
A doua zi din Făurar, soarele şi-a arătat discul prin ceaţa norilor reuşind să strălucească peste cerul îngheţat. Timp de câteva ore, a lăsat ursul să-şi vadă umbra şi să se reîntoarcă în bârlog pentru încă şase săptămâni, cât va mai dura iarna. Pe acest ger năprasnic, l-am văzut pe Antonin, pădurarul din Racoţi, cum a sărit în ajutorul cailor săi vânjoşi. Sunt marea bogăţie a casei. Le-a împănat grajdul cu paie în culcuş uscat şi cald. A scos din mâinile Eufrosinei cele mai groase scoarţe de lână şi i-a învelit peste trup ca pe nişte copii înfăşaţi, să nu le mai intre gerul în oase, să-i aibă sănătoşi la bătătură, că ei scapă gospodăria la greu. Bătrânului îi placea să spună că i-a acoperit cu blândeţe şi grijă de om mare. Era tare mândru să-i vadă în siguranţă şi să-i asculte cum fornăie în ieslele pline ochi cu nutreţ.
Gerul a sorbit toată spuma apelor. Râul a rămas fără glas, nu desluşeai prin aerul rece şi tăios nicio văicăreală de val, măcar un susur timid, un clocot de cascadă, nimic din cântecele undelor argintii. Vălul Tismanei, risipit printre munţii de bolovani adunaţi în mijloc de albie, a fost sufocat de îngheţ şi travestit uşor-uşor într-un munte alb strălucitor peste care s-au aşezat valuri-valuri de zăpadă dezlânată, pufoasă, inocentă.
Troianul gros, de peste o jumătate de metru, l-a pus la treabă pe Gheorghiţă al lui Nistor din Valea Mică. Pentru a ajunge la adăposturile orăteniilor din curte, bărbatul a avut de lucru cu zăpada. S-a aplecat serios pe lopată şi a tăiat prin omăt cărări adânci, spre porţi şi unghere de mare folos pentru casă. L-a întrebat pe Taica Nichita, bunicul său, dacă îşi mai aminteşte să mai fi trecut prin aşa vifor de iarnă. Bătrânul îşi ridică pălăria pleoştită pe ochi şi-i spuse ceva de-acum o juma de secol, când au urcat nămeţii până la fereastră. Gheorghiţă ridică un munte de zăpadă în mijlocul ogrăzii şi-şi zise că va scăpa de ea doar la primăvară. Va fi bucuria copiilor, că vor face alunecuş aici.
Pe sub gene de munţi, prin coborâri de dealuri, în lăsători de curmături, prin adâncimi de văi, în deschideri de depresiuni, aşezările îşi înălţau peste case fuioare lungi de fum desenând peste tabloul îngheţat al orizontului pâlpâiri de viaţă şi destin în miez de iarnă autentică.
Ningea neîncetat peste sate. Ningea ca într-o iarnă adevărată. Ningea cu toată puterea naturii. Era mare sărbătoare pe drumul satului îngropat de nămeţii care înghiţiseră uluca. Copiii ieşiseră la săniuş. Pârtia era plină de voioşie. Bucuria lor era jocul, grijile iernii rămâneau la părinţi. Ningea sănătos în sat, ardea focul în sobă! Ningea peste dor de iarnă, până se topea dorul!
Şi se năştea altul! Dorul de normalitate! Dorul de iernile de acasă, obişnuite şi sănătoase, aşa cum ni le-a lăsat Dumnezeu!