IMAGINI ÎN CUVINTE Miracolul salcâmilor înzăpeziți

          Vânt răscolitor, nici cald, nici rece, dar sâcâitor, răsuflă dinspre adâncul Văii Moregilor. În această dimineață, soarele nu a surâs de peste Culmea din Cioacă, o perdea de nori suri acoperă încă orizontul spre răsărit de satul așezat în cumințenie la margini de coline, păduri și pajiști înveșmântate în straie de primăvară. Peste uliți și podețe, printre binale și țarcuri, se-aud cântând voinicește cocoșii. Prevestesc schimbări de vreme. Până alaltăieri, a plouat voiniceşte peste sat.

          Pădurile de salcâm coboară în râuri albe dinspre măguri până jos, pe fir de văi cu triluri de păsări cântătoare. S-au înzăpezit salcâmii, sărută firul ierbii bulgării bogați în flori. Miresme îmbietoare rătăcesc pe cărărui, aerul tămăduit cu suflet de salcâm ne înviorează și ne dăruiește cu tot mai multă poftă de viață. În jurul nostru se simte un alt freamăt primăvăratic, zumzet tenace de albine răzbate din corola salcâmilor albi.

Se lucrează cu spor în templul de aur al staminelor, hărnicuțele insecte zoresc să strângă polenul și zboară apoi cu sacii galbeni agăţaţi de piciorușe până-n fagurii stupului. Florin, neobositul nostru vecin, este năimit cu nevoile din prisacă, sub bolta miraculoasă de salcâm, trebăluind printre zboruri de albine pentru mierea dulce din miez de mai. Acușica vine la poartă să ne aducă o cupă smălțuită din ceramică, plină cu miere pură din salcâmii lui de pe deal, așa cum își respectă el obiceiul de câțiva ani buni.

A nins cu fulgi de petale albe peste drumul ce urcă spre izvorul din Buzaica. Încercăm să ne facem loc pe potecuța mai puțin bătătorită de pașii trecătorilor, să ajungem și noi la conacul din Dealul Stancăi, unde bătrânii noștri înaintași și-au trăit veacul, lucrând la vie, în livezile cu pomet, în ogrăzile vitelor și-n brazda țarinei, pentru a-și susține casa, copiii și viitorul.

Admirăm de aici panorama satului cuibărit pe firul pârâului. În depărtare se zăresc întinderea verde, inegalabilă, a Câmpiei Soarelui, ocrotind în mijlocul ei Monumentul lui Tudor Vladimirescu, apoi, Valea Motrului cu străluciri zglobii de vad și valuri, până la intrarea râului limpede, argintiu, în Cheile Glogovei. Suntem la Padeş, sub geana munţilor legendari ai Olteniei, undeva, între melosul gâzelor din plaiurile pitoreşti şi aceea a lăutelor din larg de luncă verde şi năpădită de mirajul miresmelor.

Mergem în urcuş printre salcâmii aplecaţi de povara florilor. Ghirlande de petale albe, catifelate și revigorante ne ating frunțile. Mângâierile lor sunt ca nişte adieri divine, parfumul ne încarcă respirația cu un fior tămăduitor, nu ne mai vine să plecăm din preajma acestor minuni florale. De peste vale ne alintă cu cântec cucul. Glasul lui răsună în ecouri repetate peste creștetul verde al codrului. Din adânciri de tufișuri îi răspund cu timiditate celelalte voci din concertul sfânt al primăverii, fiecare cu partitura ei inedită, inconfundabilă. Privighetori, mierle, piţigoi, sturzi şi alte lăute ale pădurii de basm.

Am ajuns la poarta grădinii, prăvălită de vremuri și vreme. Câte zăpezi nu au odihnit pe grumajii ei, câte ploi nu au plâns pe uluca ei, câte palme ostenite de trudă nu s-au aşezat pe umărul ei! Conacul, în care buncii își adăposteau oile, ne privește pe sub sprânceană, ca un om bătrân, odinioară, sigur pe sine și așezat cu strășnicie în propriile-i rosturi. Pare a fi resemnat, obosit de curgerea timpului, îi lipsesc un ochi de la fereastră și câteva țigle din acoperiş, pereții s-au scorojit, se vede pe alocuri paianta. Dar, cel mai mult îi lipsesc aceia care i-au dat cândva strălucire prin susur de viață tihnită, înălţătoare prin cinste şi omenie.

Alăturea este via coborâtoare pe coasta dealului, spre apus, în bătaia soarelui. E plină de rod, dar nu mai are cine să-i ducă grija, s-au petrecut în lumea fără dor cei ce cunoşteau săvârşirea vinului. Nu mai sunt oameni de ajutor în sat,   să-i auzi hărnicind pe coastă. Cu cine să mai sprijini dăinuirea viei. Cred că, în curând, pe locul ocupat acum cu buciumii de viţă, se va înălţa cea mai frumoasă pădure de salcâm. Şi cireşii au început să roşească ici-colo. Mult doritele cireşe îi aşteaptă pe nepoţii lui Moş Mihalache să se bucure de gustul lor dulce şi pur. Dincolo de rămurişul împurpurat cu străluciri de fructe coapte, se arată peste zare Piatra Cloşani, muntele-străjer al ţinutului.

Ne întoarcem pe lăsătura dintre cireşii Mamei Sanda şi ne amintim de peripeţiile copilăriei, când ne căţăram printre mărăcinii agăţaţi în capăt de tulpină să culegem cireşele timpurii ale bătrânei. S-a întâmplat uneori să fim surprinşi în delict de stăpâna cireşului. Atunci, ne prăvăleam pe poale şi o zbugheam la fugă prin iarba mare din vârful dealului. O auzeam apoi necăjindu-se şi suduind la noi.

Adăstăm în poiana cu fragi şi tresărim la saltul elegant al căprioarei care păştea liniştită aici, la doi paşi de locuinţele pădeşenilor. Culegem o chită mică de frăguţe roşcovane şi aromate şi ni se face dor de copilărie. Nu apucăm să gustăm din fructul poienii şi din tufărişurile învecinate ne întâmpină cu glasul lor unic fazanii pripăşiţi de curând pe la noi. Trecem pe sub cupola teiului ce veghează solitar aşezarea aici, în piept de deal, şi-i recunoaştem graba cu care în acest an vrea să-şi reverse miresmele spre sat. Florile sale tămăduitoare sunt gata-gata să-şi deschidă sufletul pentru horirea albinuţelor sprintene.

Măsurându-ne paşii prin raiul firelor de iarbă verzi şi zvelte, prudenţi să nu alunecăm pe povârnişul reavăn, coborâm în drumul tocit cândva de carele cu boi ale oamenilor vrednici din sat. În faţa noastră, nestingherită de nimeni, o mierlă îşi îmbăia penajul în răcoarea cerului căzut într-un ochi de baltă. Ne-am oprit în drum, să nu-i stânjenim ritualul. Pasărea şi-a continuat scalda umezindu-şi aripile de vreo dou-trei ori, a privit în juru-i şi a zburat ca o săgeată în desişul ce umbreşte pârâul.

Întâlnirea cu mierla a fost pentru noi un semnal că vremea se va încălzi iar vara sosi în curând. Şi zumzetul albinelor ieşite la cules în peisajul alb al florilor de salcâm ne face optimişti în acestă privinţă.

Revenim acasă, pe vatra copilăriei. Dincolo de poarta din scândură de stejar, se ridică liziera pădurii albite de bulgări de flori, nu de nea, ci de horbota inflorescenţelor bogate, mai bogate ca niciodată. E vremea salcâmilor în floare, susură de cântec dealul, albinele-şi văd de treaba lor, mulţi le privesc zburând de colo-colo, puţini sunt cei care le înţeleg silinţa şi iscusinţa.

E multă vânzoleală în urdinişul stupilor. Florin, prisăcarul nostru de pe vale, prefiră în stupină, fagure cu fagure. Curge, cristalină şi dulce, mierea-n largul cupei de sticlă. Primăvara, câtă a mai rămas, se retrage încetişor spre porţi de vară, răsfirând cu generozitate miresme şi petale de salcâm peste uliţele satului.