Două sisteme, mari, late și vitale sunt în România: sănătatea și educația și amândouă merg incredibil de prost. Spun vitale, pentru că, dacă nu ești sănătos înseamnă că ești bolnav și ai mari șanse să mori… de boală, iar dacă nu înveți în școală să-ți câștigi existența, atunci mori… de foame. Sper, din toată inima, ca noii guvernanți să treacă la treabă, să lase la o parte interesele unora și ale altora și să facă legislația de așa natură, încât cele două sisteme să funcționeze în interesul asiguratului (în cazul sănătății) și al elevului (în cazul educației). Și asta cât se poate de repede, pentru că „pacienții”, în ambele cazuri, sunt pe ducă. Trebuie să priceapă odată cei puși în capul trebii că noi, plebea, contribuim la Bugetul Consolidat al Statului nu ca să aibă bugetarii salarii, iar băieții deștepți din diverse domenii de activitate să-și umfle buzunarele. Trebuie să priceapă odată, aceia care sunt puși să gestioneze banii publici că noi cotizăm, dar o facem ca să avem niște servicii publice de calitate și să fim respectați de cei pe care-i plătim să facă asta. Nu să ne ducem cu căciula în mână, după ce plătim „foncirea” și să mai dăm o șpagă la medic, să plătim medicamente care ar trebui să se găsească în spitale, sau să plătim meditații la profesori în scop de taxă de protecție.
În momentul de față, medicii nu sunt de acord cu prescripția electronică, pentru că poate fi verificată foarte ușor corespondența dintre boală și medicamentele eliberate pe rețetă. Sunt, în schimb, de acord cu coplata, pentru că vor ca ”visteria” statului să se îmbogățească, pentru a putea și ei să ceară mai mulți bani. De asemenea, profesorii se țin cu dinții de actuala formă a învățământului, chiar dacă elevilor nu le folosește în viață nici o treime din materia învățată, doar pentru că ei aia au învățat să predea și nu vor, în ruptul capului, să se adapteze cerințelor pieței muncii, pentru a nu mai produce șomeri, ci oameni pregătiți în domeniile în care există cerere.
De ce se întâmplă toate astea? Pentru că bolnavii și elevii nu au sindicate. Dacă profesorii și cadrele medicale ies în stradă și strigă când le sunt afectate drepturile, dacă plătesc niște lideri care să-i organizeze și să vorbească în numele lor, să facă presiuni și să recurgă la măsuri extreme, cum ar fi organizarea grevelor, ce să facă bieții bolnavi și bieții elevi. Liderii de sindicat promit voturi de la membrii sindicatelor, negociază cu politicienii. Pot, oare, să facă asta bolnavii și elevii? Sau părinții? S-a constituit, de exemplu, o asociație a părinților. Ce folos! Nu au reușit nimic, cel puțin deocamdată. Sindicatele au bani, au putere. Au capacitatea de a manipula masele, de a crea tensiuni sociale.
E greu să te lupți cu sindicatele, care, pe bună dreptate, sunt plătite să apere drepturile membrilor lor, indiferent că acestea convin celorlalți membrii ai societății. Trebuie ca cei neorganizați și afectați de situațiile din sănătate și educație să țipe, să urle, să își ceară drepturile într-un fel sau altul. Cam așa cum au făcut o parte din români, astă-iarnă, când au ieșit în stradă să ceară demisia guvernului și a președintelui țării. Bine, aici e o problemă. Doleanțele lor coincideau cu interesele Uniunii Social Liberale, o forță politică ce e pe cale să preia puterea la toate nivelurile. Ori, aici situația e alta. Sau nu? Vrea USL să facă dreptate bolnavilor și elevilor?
