Să plângă iarna pe obraji!

 52 total views

            Nori plumburii şi grei, uneori, albi şi dezlânaţi în perdele tot mai întinse, se prefiră peste crestele albe ale munţilor noştri, departe de vatra satelor, pe uliţele cărora iarna a uitat să se mai întoarcă, lăsând să se înţeleagă că a fost învinsă parcă de resemnare şi deznădejde, ori de nevolniciile vremii tot mai buimace. Nici gerul Bobotezei nu i-a venit în ajutor anotimpului, să strângă-n chingi lemnele şi pietrele, să trosnească fagul în păduri, să-nflorească gerul în geamul caselor şi să încremenească ogaşul în pod de gheaţă spre bucuria copiilor dornici de săniuş şi zbor peste luciul îngheţat al pârâiaşului din sat.

            S-au retras pe cărăruile dinspre munte zăpezile, întroienindu-le şi urcând tot mai sus, până aproape de cer. Acolo, unde-i frig de-a binelea şi-i stă bine fulgului de nea. Să plutească hoinar în cerneri de steluţe, mii şi mii, peste hlamida piscurilor, peste albul imaculat al plaiurilor şi veghea implacabilă a piscurilor stâncoase. Ninge spectaculos în cetatea munţilor! Ninge peste Vârful lui Stan şi Piatra Cloşani, peste Stâna Mare, Olanul, Balmezul şi Bulzul, peste Frumosu, Oslea şi Păltinei, ninge îndelung şi calm peste munţii noştri.

Aşa-s zilele de taină, când iarna vrea să veşnicească, liniştită-n raiul munţilor. Nedumeriţi şi dezmoşteniţi de puterile anotimpului par a fi sătenii, ieşiţi la vorbă pe la porţi. Mulţi nu ştiu ce să mai creadă, nici timpul nu mai este-n rosturi. Dezghioacă cepe, fac vrăji, mai descântă şi-şi fac griji pentru mersul anului, pentru rodul câmpului şi binele neamului. Îi nelinişteşte buimăceala iernii, ce caută primăvara în miezul lui Gerar?  Nu-i ţine prea mult amărăciunea-n bătătură. Se roagă şi stropesc cu apă sfinţită bucatele, pomii şi vietăţile din ogradă, să nu stea departe de gospodărie norocul şi belşugul. Pun busuioc în grindă şi aprind tămâie de la steag. Şi aşteaptă apoi zăpezile purificatoare, zăpezile care să încarce pomii şi viile cu mult rod, zăpezile care să potolească-n primăvară setea ogorului cu lacrimile lor de dor.

 Sunt semne să scape vijeliile prin curmătura culmilor, să rupă baierele cerului plumburiu şi să coboare peste albul de basm al plaiurilor. Ţurţuri sticloşi şi reci s-au spânzurat de buza genunilor. Norii călătoresc în fantasme întunecate şi vor să se-ntoarne peste sate. Prin Cloşani, prin Padeş, prin Ponoare şi Izverna, la Gornenţi şi Mărăşeşti, prin Sohodol şi Topeşti, focul urcă-n sobe, fagul pădurilor înroşeşte jarul şi freamătă în scocul hornurilor. Pe-un colţ de masă, copiii cu dragoste de carte, foşnesc filele lecturii. Cei mici ascultă poveştile bunicilor la gura sobei. Prin crovuri şi liziere, pe coama dosurilor umbroase, se rotesc fără noimă frunze veştede uitate de toamnă prin ramuri reci şi sure. Se duc în pierzanie aceşti fluturi ai toamnei şi odată cu ei se sting amintirile din farmecul verde al pădurii.

Se lasă noaptea pe văioage, se lasă noaptea pe ogaşe, se lasă noaptea peste râuri, se lasă noaptea-n frig şi ger şi leagă mal de mal cu gheaţă, cu ţurţuri şi ghirlande reci, pe rădăcini, stânci şi poteci. Şi iar va ninge-n zboruri line prin crânguri seci, peste coline. Iar peste sat se va lăsa din nou tot ninsul şi se va-ntinde peste uliţi, în adâncimi de-omăt curat ce va fi zdravăn răsturnat de pasul sigur de bărbat. Prin pârtii, sus pe culmi, s-or înturna doar vânătorii. Se-ntâmplă ca în Şaua  Lupşei să urle lupii-n  haite sure. La turme de oi, spre pătuiage, vor scormoni nămeţii iarăşi  gospodarii. Va fi adus tot fânul pe prăjină, în iesle, să fie cu îndestulare. Tot mai spre vârfuri, umblă sănii, cu lemne, cu nutreţ, într-o plimbare.

În deschiderea înaltă pădurilor rămâne neatins tot dorul. Din primăvară, şi din vară, şi din toamnă! Să-i poarte vieţii-n treacăt viitorul. Ochi de copii aşteaptă în pridvor. Privesc înspre munţi, în templul iernilor largi, stăpânitoare. Se pregăteşte-n hăul dintre geanţuri şuierul zăpezilor înalte. Să ningă-n perdele de fulgi, în caiere învârtejite şi-n săgeţi reci şi nevăzute să plângă iarna-n pomeţi calzi de obraji. Să se împodobească-n flori de promoroacă, făptura bunicului, cu genele, cu mustaţa şi pletele de-argint. Troienite, sub poveri de-omăt şi stele, cupole de ramuri se vor frânge peste cărărui. Vor cădea-n tăcerea nopţii crengi din bolta încărcată a codrului. Frângerea lor va lăsa închise-n amintirea verii şoapte dulci din grai de crâng din zori de mai.

E tot mai frig prin sat şi-i ger pe râu. Şi Motrul prevesteşte! Din munţi, iarna coboară iară! Să scoată din poveşti tot dorul. Să scrie şi copiii în texte, pe la şcoală! E talentată  profesoara lor! Iscusită şi inspirată pentru cuvântul de ales. Elevii inovează şi rândurile scrise încep a vorbi. Sânziana, premianta clasei, răsfoieşte caietul şi citeşte. Dintre cuvinte se porneşte furtuna de zăpadă care cuprinde tot satul, albindu-l ca pe un bătrân proverbial. Copiii nu mai pot să se ţină la vălătucii de ninsoare de pe pripor şi se retrag cu săniile acasă. E multă iarnă prin grădină. S-au înnămeţit salcâmii de pe deal. Iarnă este peste tot. Iarnă e şi în sufletul oamenilor. E aceeaşi, la fel de rece şi înaltă! E o iarnă grea, grea de tot! A îngheţat ogaşul meu. Şi Motrul a îngheţat. Râul a tăcut de-a binelea, nu-şi mai susură valurile!

 Şi visele parcă au îngheţat. Nu pot să mai visez. E prea frig afară. Nu vreau să-mi îngheţe amintirile din primăvară. Nu pot să le pierd, aş fi mult mai săracă. Vor trece troienele fără să fiu troienită? Cred într-o iarnă blândă, îndestulătoare şi dăruitoare de bine şi frumos. Mi-e dor de primăvară! Vreau amintirile înapoi! Aş fi fericită să nu pierd deloc visele din priviri şi visele din suflet să nu ajungă niciodată la ţărmul vieţii! Ninge, ninge cu vis de copil şi fulgi cuminţi în cetatea munţilor! Ninge şi la noi în sat, ninge! Ce minunăţie! Nu-mi luaţi amintirile, sunt ale mele!