Românii n-au votat

Loading

aura-stoenescu1E pentru prima dată când nu m-am dus la vot. Am făcut şi eu la fel ca 70% dintre români. La fel ca 60% dintre europeni. Iar dacă media pe Europa e mai mare, asta se-ntâmplă doar pentru că există ţări ca Grecia şi Belgia, în care votul e obligatoriu. Acum, hai să vedem cine sunt cei 30% de români care au votat. Păi, în primul rând, sunt aleşii şi cei aflaţi pe aceeaşi listă cu ei, care era normal să se aleagă pe ei înşişi. Apoi, membrii de partid, care ştiu că le e bine dacă partidul lor e la putere şi le e rău dacă e în opoziţie. Apoi, au votat „vânzătorii”, adică cei care-şi vând voturile în ziua alegerilor, pe principiul „pe ăilalţi nu-i votez că n-au dat nimic”. Au mai fost şi idealiştii, din ce în ce mai puţini (după cum scad procentele prezenţei la vot), care speră, totuşi, să schimbe viaţa românilor cu votul lor. Şi sunt, în ultimul rând, „cetăţenii turmentaţi” ai României, care nu sunt, de fapt, turmentaţi, ci au aceeaşi întrebare pe care o adresa personajul caragielean: „Eu cu cine votez?” Am întrebat un vecin dacă s-a hotărât cu cine votează şi mi-a răspuns: „Păi, să văd cine e pe liste…” I-am dat o veste proastă. Pe buletinele de vot urmau să fie doar nişte sigle de partide nu listele complete de candidaţi, aşa că nici măcar în ultima clipă, în faţa buletinului de vot, el şi cei ca el nu au putut decide. Numai dacă, nu cumva, au ales dintre independenţi, că tot le puteau citi numele, pe principiul: „Votez pe cutare, c-am auzit de el.” Vedeţi, de aia e bună notorietatea, indiferent că e creată de informaţii pozitive sau negative, ca să-i rămână omului în memorie şi să-l voteze când l-o vedea pe listă. Pe noi, ceilalţi, care am votat până acum, ne-au pierdut politicienii. Nu că i-ar durea foarte tare, pentru că veselia câştigătorilor a fost foarte mare. Sau bine simulată, deşi această a doua variantă nu o prea văd plauzibilă. N-au părut deloc îngrijoraţi de faptul că o majoritate copleşitoare a românilor au preferat să-şi scoată din agendă mersul la vot pentru ziua de duminică 7 martie. Asta a fost, de fapt, o palmă dată de români politicienilor, doar că aceştia n-au simţit-o, sau s-au străduit să pară că e aşa.