Între Marea Adunare de la Alba Iulia din urmă cu 1oo de ani și cele două mari adunări de la București, prima a celor de la #rezist, a doua a celor care deși se află la putere susțin că în România funcționează un stat paralel, sunt atât de multe diferențe încât am crede că noi cei de astăzi, nu suntem urmașii, de-a treia sau de-a patra generație, a celor de atunci. Pentru că nimic nu ne aseamănă pe noi, cei din 2018, cu ei, cei din 1918, care nu și-au pus întrebarea dacă merită să își sacrifice amărâta de viață pentru copiii, nepoții și strănepoții de astăzi. Iar noi, ce facem? Mitinguri care ne dezbină, mitinguri care arată cât de neputincioși suntem în fața unei sorți nu atât potrivnică și nedreaptă, cât mai degrabă decisă de alții, în locul nostru.
Noi nu mai credem în România! Suntem preocupați să ne huiduim unii pe alții, să râdem de prostia unora și să invidiem inteligența altora, ne este rușine unii cu alții și ce mi se pare mai josnic, ne vindem pe degeaba de cele mai multe ori. Mimăm până și interesul pentru Centenarul Marii Unirii, punem jerbe de flori la mormintele eroilor știuți sau neștiuți fără să cugetăm la moștenirea pe care ne-au lăsat-o și evităm să folosim harta României Mari, ca să nu supărăm nici stânga și nici dreapta. Nu primul vers al imnului național, „Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte” să ne tremure pe buze, ci ultimul… „Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nostʼ pământ”.
Ba stat de drept, ba stat paralel. Și cu toate acestea puțini, chiar și cei din Parlament, pot să îți spună ce e unul și ce e celălalt. În ultimele luni am asistat la tot mai multe încălcări ale legii în România statului de drept. Sau fiecare înțelege fix ce vrea din această sintagmă a statului de drept, așa cum fiecare înțelege ce vrea din statul paralel. Strada înțelege să își manifeste pornirile fără să mai țină cont de legi sau context, de cordoanele de jandarmi sau de bunul simț. Alții își abandonează gunoaiele și se grăbesc să plece acasă. Și unii și alții uităm pilda de acum un secol și că toți, fără deosebire, ne numim români. Măcar atât, că ne mai numim astfel și tot ar trebui să ne facă să înțelegem că în timp ce ne aruncăm unii altora cuvinte grele, alții își freacă mâinile și își râd în barbă. Pentru asta nu avem nici unii, nici alții, vreo scuză. România Marii Adunări de la Alba Iulia nu seamănă cu România adunărilor din Piața Victoriei.
