“Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam.[…] La urmă au venit şi muntenii şi-au îngenunchiat la scaunul Împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă: -Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat? -Am întârziat,Prea Slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol, suim poteci oable si coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte ; tăcem şi dau zvon numai tălăngile […] Asupra noastră fulgeră, trăsneste şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line. -Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune.” (M. Sadoveanu, Baltagul)
Într-adevăr, ceea ce contează cel mai mult pentru viaţa unui om este bucuria, bucuria pentru orice, fie şi pentru un bob de strugure. Cât de mult mai reuşesc muntenii să se bucure cu ceea ce este al lor, asta este alta poveste, vremurile s-au mai schimbat şi am minţi dacă am spune că totul este “ca-ntr-o poveste”. Un lucru este sigur : acela că pe cartea de vizită a polovrăgenilor este scris cuvântul “muncă”. Fără a fi saraci, de când se ştiu polovrăgenii au adoptat comportamentul oamenilor săraci, acela de a se trezi primii şi de a se culca cei din urmă. Bunastarea, atâta câtă este,a fost relizată doar prin muncă. Şi dacă este să vorbim despre păstrarea tradiţiilor, atunci despre acest aspect trebuie să vorbim mai întâi. Locuitorii comunei Polovragi îşi educă ai lor copii în spiritul muncii, al ascultării, al curăţeniei, al credinţei, deoarece părinţii îşi îndreaptă copiii spre cele două lăcaşuri de cult cu care Dumnezeu i-a binecuvântat pe locuitorii acestor locuri: biserica si mănăstirea.
Tradiţiile Polovragiului
Ca orice sat şi Polovragiul păstrează din vechime obiceiuri legate de evenimentele importante din viaţa omului –naşterea, căsătoria, moartea, apoi obiceiuri cu ocazia diverselor sărbători ale omului. La cele două mari sarbatori ale anului, Paştele si Crăciunul, când sufletele ni se primenesc aproape ca în anii copilăriei, indiferent de vârstă, la Polovragi se mai adaugă o sărbatoare care are valoare în sufletele oamenilor acestor locuri cel puţin la fel de mare : Sfântul Ilie, sărbatorit pe 20 iulie. Referindu-se la asemenea manifestari Al. Doru Şerban se exprima astfel: “Nedei, bâlciuri si târguri, prilegiuri de vânzare si cumpărare întru vieţuire, unde fiecare dă ce are şi ia ce-i este necesar. Numitorul comun al acestor ipostaze este viaţa. Iar scurgerea ei succesivă este istorie. “
În “Monografia localitatii Polovragi“, profesorul Ion Misăilescu, s-a referit, fără a indica sursa documentară la “ţinerea bâlciului în câmpul Polovragiului , de două ori pe an (la 23 aprilie şi 20 iulie) atestare documnentară din 1792, dar tradiţia locală a vorbit de ţinerea în vechime a unui targ anual în Vârful Nedeii (2100 m), unde se adunau crescatorii de oi din Munţii Parangului, Căpăţânii,Latoriţei si Lotrului.
“O, targ de ţară / Ştiut de copil, aşteptat zile-n rând /
Daţi, prieteni, adalmaşul, că-i seara / Când vechile –aduceri-aminte nu se mai vând “. (I. Brad).
Cât adevăr în aceste cuvinte. Vechile aduceri-aminte nu pot fi vândute şi pentru oricine s-a născut în zona Polovragiului scumpe sunt amintirile legate de bâlciul de la Sfântul Ilie. Zgomotul târgului, căci târg îi spun localnicii, cântecul de fluier, gustul halviţelor de atunci, omul in picioroange, cozonacul pe care mama îl lua în geacul ţesut de mâna ei, dăinue stăruitor în amintirea oricărui polovragean sau locuitor al comunelor vecine. Copiii trimişi de părinţi cu vitele făceau calculul rândului chiar de când începea păşunatul, de primavara şi toţi se rugau fierbinte să nu cadă “de rând” când este Sfânta Marina (17 iulie) sau Sfântul Ilie (20 iulie).
Legăturile cu Sfântul Ilie
Despre Sfântul Proroc Ilie sunt cunoscute unele legende pe care profesorii le citesc împreună cu elevii. Una dintre ele este aceasta :”Regele Iudeu Ahab a luat pe frumoasa Zabel care l-a îndemnat să-şi părăsească credinţa ce îl cinstea pe Dumnezeu şi să se întoarcă la păgânatate. Din porunca Domnului s-a ridicat atunci Ilie Prorocul, care vieţuia în pustiul Galaadului,la răsărit de apa Iordanului. Şi venind la curtea regelui l-a mustrat pentru rătăcirea lui spre păgânism. Atunci l-a vestit că, dacă nu va reveni la creştinism, se va abate asupra ţării lui o foamete mare care va ţine trei ani şi jumătate.
S-a mâniat Ahab şi a vrut să-l ucidă pe vestitorul cuvântului lui Dumnezeu, dar Ilie s-a ascuns în albia unui pârâu apoi s-a retras în Fenicia, unde mânia regelui nu-l mai putea atinge.
După trei ani şi jumătate, vreme în care poporul suferise foametea pe care o prezisese Ilie, Prorocul s-a întors la curtea lui Ahab pentru a încerca din nou să-l aducă pe rege la credinţă. Acesta l-a învinuit că a răzvrătit poporul şi a vrut să-l dea pierzaniei. Poporul văzând dovada adevăratei credinţe în spusele lui Ilie s-a răzvrătit strigând: “Dunmezeul lui Ilie este Dumnezeul adevărat !”
În credinţele româneşti Sfântul Ilie stăpâneşte norii şi ploile. Numeroase credinţe şi legende nareaza istoria lui Ilie care, instigat de diavol, îşi ucide soţia şi părinţii. Trezit din nebunia omorului, Ilie capăta o neîmpăcată ură împotriva “necuraţilor diavoli”. Pentru omor Dumnezeu îi pune un canon îndelungat :” Să care în genunchi apă cu gura, pentru a uda un putregai până ce acesta va lăstări.“.După înfăptuirea pedepsei Ilie este iertat şi i se dă libertatea să urmărească diavolii cu tunetul şi trăsnetul.
El începe să tune şi să trăsnească de–ai zice că se sfârşeşte lumea.. Dumnezeu i-a luat o mână şi un picior, lăsându-l ciung şi şchiop, pentru a-i înjumătăţi puterile. I-a lăsat în schimb norii ca drum, un car de foc şi doi cai şi un bici care stârnesc trăznetele. Se credea că tunetul este huruitul căruţei sale hurducându-se pe drumul norilor, iar fulgerele, scânteile care săreau de sub potcoavele cailor săi. Din biciul lui se năşteau trăznetul şi scânteile de fulgere. (Va urma)
Prof. Veronica Glaje
