Așa cum ne-am putut da seama din episoadele trecute, localitatea Poiana –Rovinari a fost legată în secolul trecut de evoluția familiei Tătărescu. Reședința fostului prim-ministru a găzduit în perioada innterbelică personalități politice și culturale importante ale vremii iar după confiscare a fost primul centru administrativ al exploatării miniere. Gorjenii nu l-au uitat pe marele om politic ca de fapt nici autoritățile comuniste care au conservat și întreținut activele de la Poiana. Acest lucru l-a înțeles și Sanda Tătărescu –Negropontes care în anii 1990 a lăsat Ansamblul de la Poiana gorjenilor prin mutarea acestuia la Muzeul de la Curtișoara. Din păcate, mineritul și trecerea vremii ne-au privat de alte elemente de istorie privind această localitate.
Satul Poiana a jucat mult timp un rol important printre așezările din zonă. Bunăoară, la intrarea dinspre Târgu-Jiu se găsea vestitul ”Han al Măndoaicii” unde se făceau și se desfăceau felurite învoieli, vânzări, felurite afaceri. De asemenea, aici se jucau la cărți averi întregi.
Peste drum de han pornea drumul de legătură spre satul Dâmbova din fosta comună Cârbești. Tot aici se găsea în apropiere ghețăria hanului dar și intrarea Minei II Rovinari. Prin fața hanului trecea drumul spre apus către localitățile Bălăcești, Vârț, Stejerei, Pinoasa, Roșia, Timișeni, Mătăsari, Trecerea peste Jiu se făcea pe un pod de lemn solid cunoscut ca podul Scoarței.
Poiana la răscruce de…vremuri
Pe lângă „Hanul Măndoaicii” sau cum s-a numit ulterior, pe lângă proprietatea boierilor Hurezeanu, Poiana a avut și alte obiective interesante. Astfel, Mihail Pasăre, cel care a locuit o perioadă în zonă, își amintea de o răscruce situată între proprietățile fraților Dumitru și Ion Ungureanu și de unde pornea spre răsărit un drum ce mergea la Cula Poenarilor și mai departe până la reședința familiei Pătatu-Burlan, celebrii lăutari ai perioadei respective. În perioada interbelică, vocea Ilincăi Burlan și vioara lui Pătatu depășiseră ca faimă această zonă.
Tot în această zonă s-au găsit în vremurile acelea Curtea prefecților Căprescu și Popescu-Județ, compusă dintr-un conac impunător și alte acareturi. Dincolo de pârăul Scoarța, memoria vremii a reținut că se afla Curtea boierilor Burdulești, casă și acareturi impozante.
Pe același drum, pe partea dreaptă, după 1955 se găsea sediul Întreprinderii Miniere Rovinari, înconjurat de o magazie de materiale, atelierul mechanic, uzina electrică și un corp de barăci cu utilizare industrială. Dincolo de acestea funcționa silozul cu o capacitate de 500 tone, ce prelua cărbunele din carierele miniere; Balta Uncheașului, Cicani, Beterega și Gârla.
Lăutarii în viața sătenilor
În zona Rovinari-Jilț, de care ne ocupăm cu precădere în acest serial, lăutarii jucau un rol foarte important la toate Sărbătorile de peste an, în special la cele de Iarnă. Astfel, încă din noaptea de Ajun aceștia colindau din casă în casă, de seara până dimineața, din repertoriul lor făcând parte, pe lângă muzica acelui moment, tot ce își dorea gospodarul. Erau celebre în zonă Taraful lui Pătatu din Poiana, Taraful lui Vale din Rovinari, Taraful lui Furcilă, al lui Ursu, al lui Purcel, toți din Ceauru, dominau zona de la Bălăcești și până la Bălești. De reținut, că reprezentanții familiilor Purcel și Ursu încă activează în acest domeniu și în prezent.
Datorăm savantului cu origini gorjene Constantin Brăiloiu (1893-1958) înregistrarea multor lăutari și rapsozi gorjeni până în debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, din zona amintită:
-Taraful lui Nae Burlan-Pătatu (vioară) din Rovinari, format din: Ilinca Burlan (voce), Constantin Burlan (vioară), Ion Burlan (chitară) și Dumitru Burlan (bas);
-Taraful lui Ion Trohonel-Purcel (vioară) din Ceauru, format din: Maria Trohonel (chitară și voce), un bracist și Mihai Bălășoiu (bas);
-Taraful lui Gheorghe Luca (vioară) din Ceauru, format din: Gheorghe I. Berca (braci) și Dumitru Gh. Petcu (bas)
În romanul ”Zadarnica trudă” al lui Mihail Pasere găsim o descriere a zonei în pragul primei conflagrații mondiale: ”Gerul vânăt așternut peste vatra satului încă neînzăpezită, în noaptea asta mai mult îi desfăta pe oameni decât să-i alunge. De-o parte și de alta a drumului la fiecare casă ardea focul cu păzdării păstrate anume din toamnă, de la melițatul cânepii și inului. Copii cu sorcova goneau pe linie, în sus și-n jos, nelăsând să le scape nimeni de dulcea cinstire.
Pe tăpșanele cuptoarelor, date-n sus, oale mari de pământ și ghivece împovărate cu ciorbe, sarmale, fripturi și gogoși ca și urcioarele, fuciile și buticurile cu țuică și vinuri așteptau gazdele și oaspeții să se așeze la petrecere.
Lăutarii Plăivas, Fărcină, Surdu, Purcel și ai lui Troaie din Ceauru și Pătatu de la Poiana, fiecare cu banta lui, fără tocmeală, cântară un timp, din casă-n casă, apoi în curtea școlii vechi de lângă primărie formară mai multe hori în care toți gospodarii se prinseră și jucară Dirindeaua, Sârba, Jianca, Dunărica și Hora de mână, până spre ziuă. Bărbații mai în vârstă se cinsteau cu vin fiert închinând ulcele umplute din căldările așezate pe foc, de-o margine, spre drum.”
Destinul familiei Tătărescu
După ce în perioada interbelică familia Arethia și Gheorghe Tătărescu devenise a doua ca importanță din țară după cea regală, ne gândim aici la cele două mandate de șef al Guvernului pentru capul acesteia, lucrurile s-au schimbat dramatic. Familia Tătărescu a pierdut toate proprietățile, deși colaborase cu autoritățile comuniste în primii ani de la instalarea la conducerea țării. Mai mult, capul familiei a făcut cinci ani de pușcărie fără să fi avut o condamnare.
În timpul regimului Antonescu familia s-a retras la moșia de la Poiana. Gheorghe Tătărescu s-a reîntors în politică pentru foarte scurt timp imediat după război, când a devenit ministru de externe în Guvernul Groza și, în această calitate, a fost șeful delegației României la Conferința de Pace de la Paris. Va fi înlăturat din toate funcțiile în noiembrie 1947 și toate bunurile familiei vor fi naționalizate. A fost apoi arestat, fiind încarcerat la Sighet și la București între 1950 și 1955, perioadă în care nu a fost niciodată trimis în fața unei instanțe de judecată.
Sanda Tătărescu-Negropontes, fiica sa, la rândul ei mamă a doi copii mici, a fost arestată și ea în toamna aceluiași an și eliberată în 1953, la scurt timp după moartea lui Stalin. Eliberat din penitenciar, Gheorghe Tătărescu a murit la București în martie 1957. Arethia Tătărescu a încetat din viață în 1968, și a fost înmormântată în cavoul familiei, la cimitirul Bellu din București.
După 1989, fiica lui Gheorghe Tătărescu a rememorat coșmarul din perioada comunistă. Comuniştii au alungat-o din case. „Pe uşa din faţă intra Securitatea, în timp ce noi ieşeam pe uşa din spate. Am plecat cu un geamantan”. Și mai dramatic, în 1950, închisorile comuniste găzduiau nu mai puţin de 11 membri ai familiei Tătărescu: Gheorghe Tătărescu şi patru fraţi ai săi, Sanda, trei veri ai săi şi două mătuşi. Acestea din urmă nu au rezistat şi s-au sinucis în detenţie.
Aflat la Paris, unde studia dreptul, Tudor Tătărescu, fratele ei, a făcut o criză de schizofrenie când a auzit ceea ce se întâmplase şi a fost internat într-un azil, unde şi-a găsit şi sfârşitul câţiva ani mai târziu. Peste 22.000 de persoane au fost internate în coloniile de muncă în perioada 1950-1954. Erau 16.000 de arestaţi duşi la Ghencea. Acolo s-a reîntâlnit cu fi ice şi soţii de demnitari. În perioada în care a fost închisă, Sanda Tătărescu a fost dusă nu numai la Ghencea, ci şi la Târgşor, unde a stat până în 1953.
Gheorghe Tătărescu va fi eliberat din închisoare în 6 iunie 1955, iar familia a primit o casă în zona Caşin din Bucureşti. Bolnav de tuberculoză, acesta îşi va găsi sfârşitul în 28 martie 1957. De la Paris a sosit tragica veste că a murit şi fratele ei, dar Sanda Tătărescu nu a putut să-i spună mamei sale, Aretia Tătărescu, aceasta fi ind la rândul ei bolnavă. Mama sa se va prăpădi la 8 mai 1968. Însă lovitura cea mai cruntă a venit, când a murit fi ul său cel mic, Nicolae la numai 25 de ani, de cancer. Dar nu a clacat, şi-a adunat puterile şi a mers mai departe. A continuat să predea lecţii de franceză şi şi-a revărsat dragostea asupra elevilor pe care-i pregătea, scria într-un articol din LITUA doamna Gabriela Neta Popescu, fost muzeograf.
Bibliografie:
- Gabriela Neta Popescu,Sanda Maria Tătărescu-Negropontes – Un destin peste care a trecut tăvălugul istoriei, în LITUA, nr. 14,2012, pag.341-347
- Mihai Pasere, Monografia Rovinarilor, 30 de ani de la înființarea orașului Rovinari (1981-2011), Editura Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, Tg-Jiu, 2011, (ediția I)
- Cornel Șomîcu, Gheorghe Tătărescu și ”pactul cu diavolul ” comunist, în VERTICAL, iulie 2011
- Mihail Pasere, Zădarnică trudă, Editura Centrului Județean al Creației Populare Gorj, Tg-Jiu, 2004
