Ce rară este clipa aceea în care ai în mâini o carte frumoasă! Să citeşti, să te bucuri de lectură şi să simţi cum gândul ţi se primeneşte sub mirajul tăcut al cuvântului scris. Cui să-i mulţumesc pentru mângâierea acestor clipe? Pentru versul curat şi trăitor descoperit în farmecul cărţii, pentru puterea sa tămăduitoare, pentru dărul făcut redescoperirii sinelui şi purificării prin poezie, pentru taina şi farmecul verbului a iubi, transmis cititorului cu generozitate şi talent de poeta însăşi. Ce e mai frumos pe lumea aceasta decât să oferi semenilor o carte, o carte scrisă cu seninătatea îngerului şi sufletul înţeleptului! Gestul este mult mai nobil, când pe coperta ei străluceşte un titlu întemeietor de viitor – „Rugă iubirii”.
El aparţine autoarei Doina Oiţă, pe care am cunoscut-o doar prin mijlocirea poeziilor sale, prin versul care mi-a permis să privesc cu discreţie în oglinda inimii ei şi să-i înţeleg gândurile, trăirile. Sensibilitatea şi credinţa în înfrumuseţarea vieţii prin poezie sunt calităţi evidente ale poetei, iar versurile ei mi-au reîmprospătat pasul şi dorinţele de viaţă.
Aflu cu multă bucurie că înclinaţia Doinei Oiţă spre poezie s-a petrecut cândva, prin anii ei de elevă silitoare şi cuminte, în fervoarea creativă a revistelor şcolare, iar debutul avea să vină tot într-o revistă a tinerelor talente, sugestiv intitulată „Spre zări”. Ca o premoniţie, zările creaţiei au fost prolifice pentru eleva Doina Boiangiu de atunci, poeta de astăzi oferindu-ne mănunchiul de poezii care deja ne-a determinat să scriem aceste rânduri de sinceră laudă şi mulţumire pentru autoarea volumului „Rugă iubirii”.
Intru cu mirare în freamătul amintirilor poetei, desluşind cu serenitate ruga acesteia către divinitate: „Doamne, ajută-mă să pot (…)/Să mă bucur de iubire/Să mă bucur de-o povaţă… (…)/Omeneşte-mă cu viaţă!” Aceasta cere sprijinul Creatorului, să poată îndepărta cât de mult sfârşitul pentru a se bucura aici şi acum de propria-i viaţă, de copilul născut în zorii primăverii, de frumuseţea iubirii, a raiului pământesc, a sfatului înţelept şi a tot ce-i omenesc, bun şi adevărat.
Într-o zi fermecătoare din luna lui august, m-am lăsat mângâiat de vraja poeziei şi am regăsit, în vers, lumina pentru dragoste: „Să-ţi spun frumoase vorbe/La ureche/Iar tu s-asculţi,/Dar să-nţelegi/Şi să tresari!”
Ce limpede îndemn la sinceritate! Şi la-nţelepciunea iubirii, dar şi la vocile ascunse ale sufletului, la comunicarea ingenuă care poate împleti trăirea, reîncărcând sentimentele. Jocul vieţii, derulat în registru adolescentin, este cât se poate de simplu şi condescendent pentru Doina Oiţă: „Să m-asculţi,/Să-mi spui ceva,/Şi apoi om mai vedea…/Un sărut, o mângâiere/De n-oi vrea,/Mă laşi în pace!”
Privesc spre fereastra muntelui şi încerc să înţeleg fiecare aripă de vânt care îmi atinge uşor genele. Aş vrea să citesc dincolo de făpturile sure şi tăcute ale stâncilor semeţe, să ştiu câte minuni se ascund în acea misterioasă tăcere a munţilor. Dorinţa mea este prea îndrăzneaţă şi se stinge deocamdată în resemnare. Dar revin la versurile cărţii de pe genunchi şi descopăr ceva despre foşnetul petalelor unei flori, care în miraculoasa ei înflorire a alungat tăcerea din preajma poetei: ”Stau liniştită/Şi ascult tăcerea,/Tăcerea din jur,/Tăcerea din mine …/ Aşteptând de fapt ceva … /Să-nflorească o floare!” Constat că în jurul nostru se iveşte tot mai multă lumină. Şi în ochi ni s-a oprit soarele. Nu ştiam că poezia te poate vindeca şi de singurătate!
Copilăresc prin universul ei liric şi melancolic, prin transcendenţa dintre vers şi spiritul brâncuşian al pietrei şlefuite, şi mă opresc oleacă să mai sorb din potirul amintirilor nepieritoare. Cineva îmi spunea că nu-şi doreşte prea multe amintiri. Îi înţeleg inima, dar continuu să cred că ele ne întineresc gândul. Copilăresc prin timp, peste mistere, vers cu vers: „Şi deodată el, timpul,/Îţi aduce aminte/Că iubirile nu mor/Dar nici n-au murit vreodată …/Ele se ridică din pământ,/Sau din flori,/Sau din sufletele noastre goale,/Cu multe sau puţine păcate,/La cer …”
Caut în nostalgia acelor ani, încărcaţi de iubire şi poveste, de nostalgii şi regrete, de-atâtea bune şi mai rele, cu care viaţa ne aşteaptă, cu multă rugăciune şi dor, dar mai ales cu atât de mult dor. Să vedem cine este poeta? „Eu sunt o floare/Din grădina de la drum,/Ce poţi să mă culegi,/Dacă ştii, cum!” Care sunt iubirile ei? „Sunt iubiri care se-adună,/Iubiri ce se duc şi vin…” Ce temeri o neliniştesc? „Cum de cei dragi au două feţe?/Şi una dintre ele e cu ură!/Şi te invidiază pe furiş./Iar alteori te fac nebun!/Sau fericirea-ţi fură…” Ne amintim de spusele lui Brâncuşi – „Când nu mai suntem copii, înseamnă că am murit demult!” şi întrebăm de copilăria ei, de copilăria noastră. „Copilărie, moment basmic!/Mi-e dor de tine, tare dor! (…)/Să bat grădina-n lung şi-n lat,/După cireşe, flori de tei,/Din care să-mi mai fac cercei…”
Răsfoiesc filele, printre imagini şi ilustraţii grafice pline de mesaje şi simboluri meşteşugit aşezate în pagină de un alt spirit iubitor de carte, truditor în ungherele prea frământate ale tiparului, şi intru în suferinţele existenţei: „Primăvara…(…)/Pe ea ce-o doare?/O doare vântul cel/Zănatec?/O dor copacii desfrunziţi?/O dor iubirile strivite?” Apoi, pas cu pas, prin viaţă: „Pas cu pas/Le-nveţi pe toate!/Să trăieşti şi să iubeşti!…” Descinderi în fereastra mării, cu dor şi dragoste de ea, momente inedite şi tainice reveniri sub bolta anilor frumoşi, cu surprinzătoare descoperiri ale sinelui – toate acestea se petrec pe o scenă plină de roluri, de pasiuni, de puţine drame, de împliniri, pe o scenă a vieţii. Iar la sfârşitul spectacolului, presărat cu sfaturi, cu iubire şi alint, poeta, prin miez de vers vindecător, ne porunceşte să zâmbim în fiecare dimineaţă: ”Când ne trezim,/Să primim fiecare zi, cu/Frumosul/Şi neprevăzutul ei, cu/Bucurie,/Ca să fim pregătiţi pentru/Mâine…”
Şi-am trăit bucuria lecturii acestei cărţi. Timp de două ore am fost cutreierat de poezie. Era undeva, în august, pe malul Cernei. Versul şi răcoarea râului m-au cuprins cu temei. Acum înţeleg mai mult fericirea din lumina sufletului. Şi zâmbesc dimineaţa! Şi sorb lumina zilei, ca pe cea mai preţioasă bucurie a vieţii. Şi-i mulţumesc încă o dată Doinei Oiţă pentru această nesperată mângâiere de suflet!