Păstrăvul lui septembrie

 87 total views

Septembrie lasă urme adânci în colbul drumului pierdut printre răzoarele miriştilor. Răcoarea dimineţii ne zgribuleşte. Dinspre adâncimi de crânguri şi coline nepărăsite de vălul zorilor, coboară spre vadurile Motrului, valuri-valuri de vânt cuminte. În vâlvătaia răsăritului, se arată discul de foc al soarelui. Încet-încet valea este cuprinsă de spectacolul redeşteptării zilei.

Păstrăvul cel mai frumos este pe Motru
Păstrăvul cel mai frumos este pe Motru

Pătrundem în ascunzişurile zăvoiului fără a interveni în liniştea locului. Rămân în prundiş firele de iarbă ofilită de arşiţă. Peste păpuriş zboară vremelnic berzele în cătarea brotăceilor. Pe-un moţ de verdeaţă udat de firul izvorului subţiat de dogorile verii zărim silueta unui stârc încremenit ca o statuie între pământ şi cer. La orizont, niciun nor! Pe cerul albastru zvâcneşte în zbor pasărea disperată iar strigătul ei sparge tăcerea dimineţii. În oglinda munţilor se arată alte păsări iar vaierul lor aminteşte de neliniştea ce a cuprins vietăţile pripăşite pe arealul în care au vieţuit superbele lacuri din Valea de Hotare, după intrarea acestora în legende. Braconieri iresponsabili le-au spart digurile, golindu-le de viaţă şi frumuseţi.
Pe la casele satului cântâ cocoşii. În uliţa lui Toma se iveşte un ciopor de oi. Căruţele hurducăie spre loturile cultivate. Se culege mai devreme porumbul. Satul începe o nouă zi, dar mai înbătrâneşte cu încă un anotimp. Undeva, sub umerii dealului, se aude un cântec de coasă. Cineva coseşte acolo. Să fi crescut iarba verde în reveneala izvorului de sub nuci? Nu ştim dacă privighetorile s-au aşezat din nou pe toporâştea îmbătrânită …
Coborâm spre vaduri printre arini, rugi şi ierburi înalte. Iarba cade pe vatra zăvoiului sub dâra paşilor noştri peste covorul verde, nepăscut încă de turmele de mioare. Dinspre rămuriş şuieră mierlele, nehotărâte să-şi caute drum spre ţinuturi mai calde. Ascultăm chiar triluri de privighetori. Stingem din mers lumina bobului de rouă. Resimţim parcă bogăţia lacrimilor sale, din dimineţile de vară, când rătăceam desculţi prin iarbă şi ne-nvioram în plânsul său, udându-ne tălpile şi dezmierdându-ne în duhul răcorii de sub arini. Poate ar fi vrut bobul de rouă să ne povestească despre bucuria ce-l ţine pe loc, să nu-şi piardă puţinul de apă lăsat de zăduf, să mai ţină cu fiorul răcorii vigoarea firului de iarbă. Nu ştim dacă i-am înţeles tăcerea, i-am desluşit vrerea.
Ne udăm palmele mângâind creştetul covorului de iarbă şi ne răcorim faţa, în zvon de dimineaţă, cu lacrimi din strălucirea bobului de rouă. Nu-i auzim suspinul, dar ştim că îşi alintă sufletul şi-şi împlineşte puterea tot din sevele pământului udat de ape şi ploi. De aceea, el caută mereu umbrela umbrelor, răcoarea, dimineţile, luminişurile, zăvoaiele! Altfel, sub scuturi apăsătoare de secetă, lumina lui se stinge discret şi sigur!
Înaintăm prin ariniş şi ne oprim pe malul râului slăbit de zilele toride. Ne mâhnesc efectele nevolniciilor umane. Mormane de gunoaie sufocă firul de iarbă, verticalitatea lăstarului, izvoarele clare. Urmările josniciei poluează albia, sluţind limpezimea undei, culorile peisajului, puritatea naturii. Susţinuţi de nădejdile reîmprospătării posibile a mediului, salutăm prezenţa pescarilor printre bulboanele înspumate şi privim cu mirare zvâcnetul argintiu al cleanului agăţat în undiţă. Aflăm de îngrijorarea acestor oameni pentru sănătatea râului şi admirăm pasiunea lor pentru sportul voinţei, răbdării, calmului şi stăruinţei.
Şi Dragoş este pasionat de pescuit! De aceea am venit împreună la râu! Îl ştiu riguros, grijuliu cu sine, meticulos şi preocupat de suferinţele naturii. Cunoaşte geografia râului, cu farmecul şi capcanele acestuia. Motrul curge sclipitor în vâltori, tăcut în vaduri şi susurător în repezişuri. Valea este pitorească, suprinzătoare şi misterioasă. Gâldaiele împrumută verdele translucid al bolţilor de arbori, imaginea norilor albi sau a seninului din clar de cer. Ne furişăm printre rugi cu mure gustoase prinse în aromele toamnei, trecem puntea din Vadul Morii şi rătăcim în lungul râului.
Prietenul meu cunoaşte umblarea peştelui, i-am admirat ultimele capturi. El rămâne în vadul ce se răzleţeşte după nişte sălcii şi lansează undiţa în sforul apei bulbucite. Firul taie faţa apei şi alunecă spre adânc de râu. Înţeapă scurt şi scoate din albie o minune de păstrăv indigen. Clar, luminat, alunecos, sclipicios şi împestriţat cu puncte negre şi roşii, cum rar poţi să vezi, păstrăvul se rostogoli în iarba verde de pe mal. Îl eliberă apoi în apa din găleată, să-l admire. Era un exemplar potrivit de mare şi uimitor de frumos. Nălucirea lui se sfârşise aici, semăna izbitor cu cel din seara precedentă, când îl scăpase din cârlig şi-i săgetase apoi ca o umbră verzulie peste fruntea valurilor.
Acum, clocot de bucurie, după surprindere şi înciudare. Ce clipă rară! Şi ce spectacol scurt! Podoabă din bogăţia Motrului, păstrăvul cel mai frumos se află în susul râului, înotând repede-repede în contra şuvoiului, lipit de afundul albiei, pe faţa pietrelor şi ascuns în culoarea lor. Întru frumuseţea vieţii, cum îi stă bine naturii neumblate, virgine!