Septembrie şi-au făcut loc în calendar, dar prin rosturile naturii domneşte încă vara caniculară, cum nu a mai fost vreodată în istoria timpului. Ne obişnuiserăm cu succesiunea celor patru anotimpuri, cu potrivirea din rânduirea zilelor. Anul acesta nu a respectat rânduiala, cum era de ani şi ani. Au fost zile de năduşeală până-n sfârşit de august, sunt şi acum, de fierbe pământul. Doar în ferestrele dimineţilor, răcoarea îţi învăluie tăcut şi blând fiinţa, amintindu-ţi de nemărginirea toamnei. Spre prânz, când soarele urcă pe cerul înalt şi clar, prefirând lumină şi căldură neobişnuită, simţi că ţi se taie iar respiraţia de-atâta zăpuşeală.
Prin păduri şi vii începa a se-nmulţi culorile, verdele s-a retras deja din peisaj, toamna intră în fluviul sevelor şi-n aşternutul frunzelor vânturate pe genunchii colinelor. Pe culmi de dealuri, iarba se usucă, e tot mai resemnată, sub paşii turmelor aflate în treacăt spre obârşii. Doar prin poieni şi jaştini udate de izvoare, covorul ierbii e încă fraged, necosit. S-au brumărit în obraji ciorchinii, sunt mici şi săraci în lacrimi strugurii din cârca viţei. Vor fi mai dulci ca anul trecut, i-a pârjolit prea mult soarele. Nu-i îndestulătoare ofranda pe arac! Zoresc să se aprindă merele în ram. Au început să cadă nucile. S-au spart lacătele şi zac acum, uscate şi frânte de timp, sub cupola arborilor nobili. Sunt mici, micuţe de tot. Copiii le adună şi dezghioacă din cămările încuiate sâmburi gustoşi.
Toamna-i aici…
Vara nu se lasă plecată spre zări sihastre. Nori albi se ivesc peste culmile munţilor, dar nu prevestesc ploaia. Motrul străluceşte în văpaia soarelui. Pe malurile lui, printre arini prăbuşiţi în albie şi grămezi de gunoaie aduse de viituri, pescarii caută în vaduri şi în sfor de valuri cleanul, păstrăvul. Tot mai rar îşi văd firul întins. Sunt indignaţi de imaginea dezolantă a râului înăbuşit de prezenţa deşeurilor aruncate de oameni iresponsabili. Dezamăgirea este tot mai mare, când se constată din zi în zi, că nimeni nu face ceva pentru salvarea mediului, cât nu este prea târziu!
Aproape, în lunca de dincolo de prundiş, sătenii grăbesc strânsul porumbului. Aici, sub umbra muntelui, bobul este tot mic şi neînsemnat pentru hambare. Pe drumurile dintre mirişti, oamenii trag tot de cai şi căruţe, pentru a-şi isprăvi treburile. Ceva îi ţine în loc. Nu pot să se despartă încă de trecut. Maşinile timpului întârzie să intre în ograda lor, să le schimbe viaţa, să-i îndestuleze şi să-i transforme în fermieri moderni, atraşi de lucrul ogorului şi creşterea animalelor.
În deschiderea pădurii de arini, într-un verde întreţinut de izvoarele ascunse în brâul malurilor, câţiva cai albi pasc iarba fragedă a zăvoiului. Pesemne, aceştia fuseseră răsplătiţi cu libertate şi cu pofta de a exista de stăpânii care isprăviseră corvoada dintre sloguri, linii de demarcaţie între proprietăţile ţărăneşti care ţin pe loc aspiraţia spre performanţă şi îmbogăţire din rodul gliei. Şi la Padeş, ca în atâtea alte sate ale acestei ţări, lupta cu trecutul şi îndărătnicia gândului ţine la marea distanţă de om fericirea şi binefacerile viitorului.
Ne-am retras din tabloul în care timpul parcă s-a oprit în loc. Să admirăm pădurea de araci pe care fasolea verde şi fragedă de toamnă aşteaptă să fie culeasă, să încarce cu bunătăţi naturale cămara gospodăriei. Şi ardeiul se leagă bine, e roşu şi sănătos, spre poalele tufelor podidite de rod. Aliniaţi soldăţeşte, castraveţii de sămânţă se rumenesc pe tulpinile agăţate de culme. Pentru această legumă, cel puţin, sunt aşteptări optimiste în grădina anului viitor. Roşiile au crescut natural, strălucesc acum în buchete şi forme de invidiat pe legăturile tufelor înrodite ca niciodată. Sub privirile lor se desfată covorul verde de ţelină şi pătrunjel, rândurile de varză şi conopidă. Toate s-au rotunjit sub migala gândului şi a grijii pentru puritate. Au crescut frumos şi ecologic, spre bucuria celor care le-au lucrat cu suflet şi pricepere.
Tufănelele au împodobit cu miresme şi culori grădina. Surâsul florilor înveseleşte privirile şi întinereşte trăirile. Ce ţanţoşi sunt trandafirii galbeni pe care i-am plantat în primăvară la doi paşi de geana ferestrei. Imaginea lor dăruieşte nobleţe şi eleganţă întregului ambient floral din prejma casei.
Cerul albastru, tot mai coboară peste sat. Spre păduricea din marginea pârâului se-aud glasuri de grauri. Rând pe rând, printre ramuri, cad frunze galbene. Se lasă în unda râului şi curg la vale legănate de val, până se pierd în largul anotimpului. Dovlecii s-au adunat în grămezi mici sub bolta de vie. Descântecul rodului continuă încă. Toamna abia începe. Mai are multe de adunat!