Ultimul Magher se destăinuie pentru „Vertical” (II)

Loading

Vlad Maghieru, ultimul reprezentant al ilustrei familii a Magherilor care mai păstrează legătura cu Gorjul, a purtat în ultima perioadă o susţinută corespondenţă cu subsemnatul. Printre observaţiile pertinente referitoare la lucrarea “Moştenirea Magherilor” (2014), carte care a însemnat o contribuţie însemnată din partea dânsului, am reţinut o nouă încercare de autobiografie pe care o să o prezentăm în numerele următoare ale săptămânalului nostru.

Vlad Maghieru adresându-se unor elevi
Vlad Maghieru adresându-se unor elevi

Continuăm serialul nostru cu o remarcă documentară,atât primul membru al familiei Magheru menţionat în Gorj pe la 1665 a fost un Vlad Magheru cât și ultimul Magher în viaţă, din aripa familiei care a păstrat legăturile cu Gorjul,poartă numele tot Vlad Magheru şi trăieşte la Timişoara.
Vlad Magheru, nu are urmaşi şi viaţa sa numãrã acum opt decenii și jumătate. Ultimul dintre Magheri, aşa cum îi place să i se spună,  a avut însã un destin de roman pe care am început să îl prezentăm de numărul trecut al ”Verticalului”. E viaţa unui om care a luptat de nenumãrate ori cu destinul şi pe care, spunem noi, l-a dovedit. A reuşit cu multe eforturi sã publice o carte despre viaţa pãrintelui sãu, fizicianul Ion Maghieru, şi-a adus contribuţia documentarã la mai multe cãrţi despre Magheri, a donat cãrţi şi documente la biblioteci din Tg-Cãrbuneşti, Albeni şi Tg-Jiu şi a făcut multe alte fapte dedicate memoriei strãmoşilor. Autocaracterizându-se în noiembrie 2006, Vlad Maghieru spunea despre el: “Sunt strãin(nepractic) şi cãlãtor-şi încerc sã port cu demnitate şi fapte juste numele meu, înfocat şi faimos de Maghier. Grijile cresc, forţele-mi slãbesc-dar nu e cazul sã mã opresc!”
După mărturisirile sale, Vlad Maghieru a crescut fără modelul necesar al muncii, fără îndrumarea de care avea neapărată nevoie. Tristeţea din copilărie împreună cu timiditatea şi hipersensibilitatea l-au făcut un retras. Nu s-a putut folosi nici de şansa de a primi o educaţie corespunzătoare în casa unchiului său, George Maghieru, deoarece mama sa a refuzat. S-a lăsat dirijat de mamă la Institutul Agronomic din Craiova, terminând agronomia în 10 ani şi trecând prin trei centre universitare: Craiova, Timişoara şi Bucureşti. Vlad Maghieru spune că: “Am terminat Agronomia în 10 ani, un om nepractic şi fără să cunosc viaţa şi munca de la sat”.

Rezistența la comunism

„Ca inginer agronom, am luat partea ţărănimii exploatate. Ţăranii au înţeles purtarea mea, mi-au ghicit inima şi m-au înconjurat cu respectul, înţelegerea şi sprijinul lor. Autorităţile comuniste nu m-au putut împiedica să respect pe ţăran deşi ele îl considerau drept un animal de muncă.”, îşi aminteşte Vlad Maghieru. Dacă şi-a început cariera profesională la Mărculeşti în Bărăgan, în 1962 ajungea la CAP Buzad-Raionul Lipova iar doi ani mai târziu la CAP Coşarii. Aici va avea mai multe ciocniri cu preşedintele Cuzmanovici deoarece “pus de partid, el era spaima oamenilor, pe care îi umilea cu plăcere, urlând la ei cu dispreţ.” Tot în această zonă s-a întâmplat ceva memorabil: “Preşedintele Czmanovici conducând în mod illegal camionul CAP şi răsturnându-l, urma să fie înlocuit. Preşedinte urma să fie inginerul dar acesta nu era membru de partid. Raionul era în încurcătură. Mi s-a transmis prin preşedintele Rada Trandafir de la CAP Coşarii, că sunt bine venit acolo şi să fac cerere de transfer. Nu m-am opus!.”
Şi la Coşarii s-a confruntat cu autorităţile comuniste. Primarul, care a luat parte la campania de colectivizare a comunei , l-a acuzat că nu găsea soluţii pentru ca CAP-ul să meargă pe profit. Problema era la partea zootehnică unde grajdurile fuseseră amplasate greşit iar animalele hrănite impropriu. Pentru ţărani a încercat să facă mai mult: “Tovarăşul prim-secretar raional de partid Bican a sosit odată în comună şi a ţinut să vorbească cu inginerul agronom: Cere-mi ce ai nevoie pentru persoana dumitale, şi vei primi. I-am răspuns: Pentru mine nimic, tovarăşe Prim, dar pentru sătenii aceştia nefericiţi care frământă noroiul de o jumătate de metru cu picioarele, să fie făcut drumul!”. Comuna s-a desfiinţat ulterior plecării lui Vlad Maghieru care s-a pensionat la finele lui 1965 pe motive medicale. Începea însă o nouă etapă în viaţa lui prefigurată în 1974 prin a doua căsătorie şi recâştigarea casei părinteşti în 1981.

Pe culmile disperării

Vlad Maghieru mărturisește că cea mai grea perioadă de viață a fost 1966-1974. ”Ai mei negativi, bolnavi, casa plină cu locatari străini. Am pierdut controlul,voiam să plecăm din casa noastră prin schimb de locuință. Primăria comunistă a Timișoarei m-a luat la ochi, repartizând o familie decăzută, cu toate viciile, cu spațiu insuficient pentru a se extinde în casă. (…) Căsătoria cu Olguța Stepa, adventistă, soră medicală, ucrainiancă, eroină a ajutorărilor,mama copiilor abandonațibolnavi de TBC osos din Spitalul de Copii, a fost o salvare. A avut curajul să vină în casa desorganizată și să aibă grijă de patru persoane. (Va urma)