Parcul Naţional Domogled Valea Cernei ascunde peisaje virgine

Râul se rostogoleşte printre munţi precum balaurul din legenda Iorgovanului, lovind fără cruţare stâncării uriaşe şi ciudate, când în valuri înalte şi înspumate, când valvârtej, în bulboane argintii şi despletite. Şuierând la cascade şi-n adâncimi de vale, Cerna aleargă prin microcanion, misterioasă şi sălbatică, primenind aerul şi încântând ochiul. Strecurându-se pe sub bolţi de arbori şi păduri, în umbra munţilor, râul umple cu vuiet calea-i încercată şi spectaculoasă. În albia sa, cerul îşi limpezeşte câteodată norii albi, agăţaţi de tâmplele munţilor, ca nişte scame pierdute-n zbor de vânt. Cascadele scarmănă apele, împrospătând albia şi pregătind aerul cu multă răcoare şi încărcătură tămăduitoare.

Domogledul străjuieşte Valea Cernei, ca un bătrân cu barba albă
Domogledul străjuieşte Valea Cernei, ca un bătrân cu barba albă

În ziua aceea, de după Sfânta Maria Mare, prin Băile Herculane, soarele tronase regeşte pe boltă. Arşiţa parcă adunase la un loc toate izvoarele. Nici pădurile nu mai respirau. Nicio adiere de răcoare nu scăpa dinspre adâncurile lor. Şi Cerna amuţise, nu mai susurau vâltorile, nu se mai risipeau caiere de apă peste creştetul pietrelor prăvălite prin gâldaie. Şi după-amiaza fusese iarăşi copleşitoare, sufocantă. Spre seară însă valea a început să murmure. Amurgul nu a mai înroşit Culmea Bolvaşniţei, ca în celelalte zile. Cerul pierduse acea culoare de albastru limpede, sticlos, cu care ne obişnuise.

Miracolul Cernei
Deschiderea văii îşi puse pe neaşteptate năframa cenuşie a norilor năvăliţi dinspre vest, de peste culmi. Aerul cald se adunase la glezna pământului, voind parcă să-ţi taie răsuflarea. Cerna îşi ascunsese valurile sub luciul tăcut al albiei. Şi peştii s-au retras în ascunzişul radinelor, liniştindu-şi înotătoarele şi aşteptând resemnaţi dezlănţuirea înalturilor încărcate de nori plmburii. Păsările s-au ascuns şi ele, pe la cuiburi, prin tufişuri. Şi răcăneii au suspendat concertul din această seară. Peste faţa apei, o viperă şerpuieşte tăind firul râului într-o grabă numai de ea ştiută. Începe a se agita şi pădurea, valuri de vânt urcă şi coboară versanţii, sălciile de pe malul Cernei se apleacă şi se leagănă în toate părţile. Vale începe să clocotească de zgomot. Ramuri de arbori se îmbrăţişează şi se lovesc fără noimă, învălmăşite de răsucirile năuce ale curenţilor scăpaţi din cotloanele munţilor.

Furtuna
Timpul urcă spre miezul nopţii. Oraşul s-a adăpostit de furtună. Deasupra, culmile semeţe şi neclintite ale Domogledului stau nemişcate sub tăişul fulgerelor scăpate din tenebrele cerului răvăşit de nori negri. Ele aprind  peisajul şi umplu cu mister valea înfierbântată. Sub tălpile tunetelor se zguduie toate temeliile oraşului. Cu paşi apăsaţi primii stropi de ploaie plesnesc pe caldarâm. Brazii de la poartă se îndoaie în bătaia vijeliei. Ploaia cade din înalturi în ropote de nestăpânit şi este purtată în perdele ondulate, împinse până-n fruntea ferestrelor. Şi-n pieptul caselor, şi-al munţilor, şi-al pădurilor, şi- al împrejurimilor. Doar maşinile mai încearcă să pătrundă infernul, spintecând într-o viteză cuminte noaptea furtunii.

Mugetul naturii

Cerna cea învolburată se linişteşte după furtună
Cerna cea învolburată se linişteşte după furtună

Urlă toată Valea Cernei. Uruie căruţa cerului, se răstoarnă bulgării de nori peste adâncimi necunoscute, răvăşind totul cu fulgere pizmaşe şi tunete asurzitoare. Furtuna-şi zgâlţâie toată oştirea. E imposibil să pui acum geană pe geană. Îţi încerci curajul, lipeşti ochiul de fereastră, să vezi în măruntaiele ei apocalipsa. Ramuri de fulgere, ca o pădure de foc nedefinită răsar din vârful oceanului de nori. Aprind orizontul  şi dispar misterios în spatele Domogledului. Sub văpaia globului de lumină al fulgerului, muntele pare un uriaş alb cu pereţii drepţi, de neatins, pe care s-au căţărat solitari pinul negru de Banat şi alţi arbuşti ce înveşmântează crestele cu viaţă şi farmec. E greu de crezut cum aceste minuni verzi sfidează cerbicia stâncilor şi-acum nevolnica furtună. Undeva, sus, ca într-o secvenţă de film, un fulger înveleşte-n foc făptura pinului. Pinul-torţă, răpus de forţa malefică a trăsnetului, arde până este stins de cisternele ploii nemăsurate. Nu este cutremur, dar pământul se cutremură sub răbufnirile tunetelor şi rămurişului de fulgere năprasnice, neobişnuite, înspăimântătoare.
Prin lumina ferestrei şi cea sălbatică, a furtunii, se zăresc firele înalte şi pline ale pânzei de ploaie ce scoboară din ceruri. Vântul răsuceşte pomii. Împinge aerul sub trandafirii din curtea vilei şi udă cu petale covorul de iarbă verde, abia tuns de gazde. Tremură platanii de peste drum, ramurile se îndoaie  repetat şi-şi dau cap în cap. Şuieră vântul chiar şi sub gulerul lespezilor din zid, sub barba stâncilor din pieptul versanţilor aplecaţi pacă spre oraş. Frunzele tremură şi ele, mai rău şi mai des decât platanii, ţinându-se disperate de degetele coroanei. Foşneşte adânc rămurişul pădurii, de parcă ar fi vuietul Cernei tulburată de viitură. Încerc să-mi imaginez ce este acum în sufletul râului limpede şi liniştit de ieri.
A trecut de miezul nopţii şi valea urlă neîncetat. Ploaia năvalnică spărsese pacea munţilor. Calcă acum apăsat peste casele oamenilor, peste oraş,  peste vietăţi, peste păduri, peste ape, peste tot. Este nestăpânită, vuieşte întruna şi nelinişteşte valea. Fulgerele umplu cu lumină deschiderea munţilor. De la Domogled până-n Pecinişca, din Cheile Feregari până-n Belareca şi Mehadia. Răcnesc munţii în detunăturile cerului, mugetul furtunii se aseamănă tot mai mult cu vaietul unui animal peristoric. Brusc, tăcerea se lasă peste împrejurimi. Raluca tresare, ori a visat, ori nu a luat-o somnul! Iar bulbuceală, iar zgomot, se trezeşte iar balaurul din cohorta norilor, se zvârcoleşte şi tună iar, aruncă mereu flăcări peste depărtări. Tremură neîncetat frunzele în vânt, se-aude gemând pădurea, ploaia s-a-nteţit, pică tot mai des, cu stropi mari şi hotărâţi, ambiţioşi.
S-a tot hurducat cerul toată noaptea, până spre dimineaţă. Au trăncănit mereu tunetele, când metalic, când adânc cu ecou repetat, când tărăgănat şi pierdut spre depărtări. Fulgerele, când în globuri spintecătoare de întuneric, când în ramuri, când în explozii de lumină, au pus şi ele stăpânire pe munţi, pe ape, pe văi, pe tot ce se mişcă şi se vede, pe noaptea cea lungă. Târziu, spre marginea zorilor, tăcerea s-a întins peste vale. Visele au urcat un pic în pridvorul zilei.

După furtună
Dimineaţa s-a trezit cu clăbuci de ceaţă peste ochi. I-a dat cu mâna într-o parte, punându-i căciulă pe vârful Domogledului. Jos, sub brâul staţiunii, Cerna adunase între maluri toate apele cu care munţii îşi spălaseră rănile. Râul se-ngălbenise la faţă şi gemea în vuietul vâltorilor. Pădurea era tăcută, liniştită, relaxată după atâta zăpăceală, revigorată şi mulţumită de botezul ploii îndestulătoare. Cerul, mai albastru ca niciodată, strălucea în lumina soarelui prietenos. Valea dăruia aer curat şi crud, înviorător şi sănătos. O pală de nori rătăceşte pe vălul său înseninat. Ce înaltă-i valea, cât de adâncă-i respirarea! Respiri şi trăieşti! Îţi pătrunde în piept aerul de după furtună! Ce bine e! Să simţi în piept lucrând vraja munţilor! Întru sănătatea ta!
Abia spre seară Cerna îşi recapătă limpezimea-i proverbială. Prin lumina apei poţi admira silueta păstrăvului săgetând unduirea sforului din prag de vad. Valea reintră în normalitate. Domogledul zâmbeşte iar tuturor. Ce falnic e pinul negru! Te priveşte de sus, solitar, neînvins, de pe tăpşan de genune, de pe vârfuri şi văioage. Ce minunăţie!