Noiembrie cu păduri arămii

 675 total views

Vântul rece, scăpat de peste frunțile munților viscoliți de primele zăpezi, s-a furișat prin pădurile arămii ale toamnei și scutură din ramuri frunzișul slăbit de misterul brumelor. Vatra codrului foșnește în umblet de pași, covorul veșted se înalță peste glezna copacilor care, cât de curând, vor rămâne golași în freamăt de păduri, să înfrunte gerul și troienele iernii. Ca niște fluturi buimăciți, rând pe rând, frunzele zboară și se aștern pe fața pământului, ca o plapumă protectoare pentru lăstărișul aflat în miezul semințelor negerminate încă.

Un anotimp ca o simfonie de culori
Un anotimp ca o simfonie de culori

Vălul dimineților răcoroase se ridică alene spre pădurile împodobite într-o policromie care încântă chiar și ochiul experimentat al pictorului de mare talent. Generațiile de arbori urcă în zămisliri peisagistice orânduite de natură până sub tâmplele de piatră ale Gornoviței, Pietrei Boroștenilor și Cioclovinei, apoi, peste valuri înalte și largi de relief, spre pădurile semețe ale munților. Ele se regăsesc și pot fi admirate în toată splendoarea culorilor mult mai aproape, spre satele noastre, prin Dobrița, Lelești și Runcu, prin Bâlta, Gureni și Peștișani. Coboară apoi și împânzesc cu frumusețile lor platourile largi cuprinse între sclipirile văilor cu atâtea râuri zburdalnice și cristaline. Văluresc în nuanțe de culori inegalabile spre dumbrăvi și codri care dăruiesc colinelor și munților inedita imagine a toamnei în debut de noiembrie.

Iarna-i aproape

Copleșit de gânduri, anotimpul călătorește tăcut spre amurgul său ineluctabil. Soarele strălucește tot mai timid și scapătă prea repede peste orizontul înserării. Lumina zilei e mereu mai puțină. Nu mai poate să mângâie cu puterile ei de astă-vară diversitatea de comori risipite în peisaj. O regăsim totuși, sfielnică, destul de retrasă, sub cer limpede și albastru, cutreierat de nori albi și hoinari, printre păduri de aramă, prin sate, luminișuri și grădini așezate în armonia culorilor. Să minuneze ochiul și să înflorească sufletul iubitor de frumos!
Dincoace de veghea culmilor liniștite, calme, sub turnurile vechi ale mănăstirii, se aude glasul stins al râului. Valurile mărunte ale Tismanei ocolesc în șoaptă rădăcini de arbori, stânci sure și lespezi adormite-n albie. Ele dăruiesc pădurii ecouri firave din susurul undei și dispar în oglinda lină a toilor prin care mai înoată obosită soreața argintie, albitura sau boișteanul verzui. Firul undiței se pierde trufaș în luciul apei. Din când în când mai scoate din vămile adâncurilor de val peștele căutat de pescarul rătăcit pe vale.
Toamna nu-și mai poate ascunde tainele. Din bolta arinilor risipiți printre fagi și brazi, printre arțari răzleți, vântul văii flutură ploaia de frunze veștede. Acestea cad rânduri-rânduri peste vatra uscată a zăvoiului, peste fața întinsă a vadurilor, prin iureșul albiei, scufundându-se în privirea străvezie a râului. Brumele lui octombrie au ofilit creștetul ierbii, verdele ramului. Au slăbit de tot vigoarea frunzelor și-au pregătit migrarea acestora pe calea veșnicirii în vis de iarbă. Podoaba lor va părăsi în curând cupola codrului lăsând fără umbrelă copacii și cântecul păsărilor.
Culorile toamnei se retrag încet-încet în pâlpâiri de curcubeu, în ramurile pădurilor rămânând doar plumbul norilor de ploaie.
Peste cornetele din Sohodol și Izvarna s-au aprins cireșii. În frunzișul lor flăcările întrețin focul toamnei, ca un simbol al primeirii frunzelor pentru marea călătorie. Și plopii s-au aprins. Și cornul. Și arțarul. Au îngălbenit de-a binelea teiul și carpenul. Stejarul și fagul au căpătat nuanțe maronii. Nucul și-a coborât frunzișul arămiu sub coroană, acoperind pământul cu un covor foșnitor, trecător spre iarnă. O veveriță roșcată umblă când încoace când încolo, căutând nucile negăsite de copii. Pe scorbura din tulpină trebăluiește de zor ciocănitoarea. Simțise că acolo-și găsiseră ascunzătoarea câteva insecte alungate de tăișul brumei.
Frunza din vii a ruginit și a căzut pe pământ. Un mănunchi de ciorchini a fost uitat în halângă să împrăștie mireasmă de rod peste ogradă. Tincuța culege ultimele mere roșii din mărul de la poartă. Au mai rămas câteva fructe îmbujorate în vârful pomului, să potolească foamea păsărilor înfrigurate. Mai sunt frunze verzi doar în coroana gutuiului. Acoperite de puf, gutuile s-au mutat în ochiul ferestrelor sau în așternutul coșurilor împletite din șura cu fân. Acești bulgări de aur au luat cu ei aromele și au umplut cămările cu miros proaspăt de rod și îndestulare. Și castanii din Gureni și Pocruia își scutură rodul. E mult aur în frunzișul lor, vântul trece ca un hoinar prin aripile lor galbene. Din motoceii de arici plesniți pe ram cad fructe maronii. E dulce miezul castanelor.
În grădină, crizantemele își etalează din nou culorile și gingășia. Peste valurile lor de frumusețe se va așterne în curând prima zăpadă. Și ele vor continua să ne surâdă. Dar nu pentru multă vreme! Apoi, frumusețea lor va fi iarăși o tainică amintire!