Se simt prin vârfuri de zăvoi înfrigurat valuri de nori suri şi grei, sloboziţi de munte şi alergaţi din urmă de vântul rece, scăpat din largi îndepărtări de orizont, din sălbatice suişuri şi tăişuri de cremene. De pe culmi şi costişe zboară în roiuri efemere frunze veştede, fără noimă, desprinse din creştet înalt de fag. Se lasă apoi pe luciul apei, ca un stol de călătoare resemnate şi triste, abandonate în leagăn de val şi duse-n voia soartei. S-a făcut oleacă de răcoare şi Motrul îşi închide cu multă străşnicie nasturii de la cămaşa anotimpului adunându-se în blânde şuvoaie răsfirate prin răstoace, printre pâlcurile de arini uitate pe picioare de nărăvaşele viituri ale ultimelor furtuni.
Neşovăitor, râul îşi poartă speranţele, şopteşte la fiecare zbucium de rostogolire-n praguri de stâncării şi bolovani, se-ntoarce puţin în protocolurile dinaintea rădăcinilor înzdrăvenite-n albie, salută parcă valea cuprinsă de dorul înfrunzirii şi curge inexorabil pe drumul lui ales, departe, tot mai departe, spre lumea mare a apelor. Uită de truda cu pereţii suri ai munţilor, de nuntirea în miracolul energiei iscat de viforul turbinelor din Valea Mare, de celesta pierdere de sine sub oglinda lacului albastru adormit se pare în deschizături adânci din munţi şi se regăseşte apoi, sub umbra barajului, mângâiat de vălul dimineţilor şi vraja răsăritului.
Pe Motru-n jos…
De aici, Motrul îşi reîncepe cântecul, în rare susure de grai peste lespezi de piatră sură şi pitoreşti liniştiri de poiene. Răsună glasul lui mai jos de plaiuri şi codri adânci, pribegind prin preajma umerilor stâncoşi ai Pietrei Cloşanilor, pe sub frunţile de ceaţă ale Muntelui Ciuta, şerpuind limpede-limpede prin ocolişurile din Vadul Rău, pe sub bolţi de punţi zidite peste albie. Pe-aici, prin bulboane şi repezişuri, prin sforuri de apă cristalină, mrene negre zburdă-n cerul apei, cleanul se-ascunde-n adâncimi de toi, iar albitura jucăuşă împânzeşte fereastra gâldaielor. Sub cupola zăvoaielor, pierdute în virginitatea locurilor, se aud încă trilurile păsărilor aflate în pregătirea marii călătorii de toamnă spre zări mai calde şi mai blânde.
Dar valea nu mai sună, cum răsuna odată! Vuia pe sub păduri înalte şi virgine râul puternic şi bogat în val. Pădurea era zveltă! Şi deasă, neumblată! Lăsa să cânte râul şi-apoi vestea spre sat, să ştie fiecare că a plouat la munte. Acu-i subţire valul şi vadu-i fără vifor. Izbânda este sus, în râuri de lumină. Turbinele frământă pe sub paleţi şuvoiul. Năuc se-ntoarce râul în matca lui şi pleacă. Tot nenuntit ar vrea să fie, cum este spre izvoare! Dar vana nu se-nchide, turbinele adună fuior după fuior, îl răsucesc şi-l urcă în fulger de lumină.
Tăcut şi cinic doarme pe scoc de munţi barajul!
Poţi să asculţi, de vrei, să simţi cum cântă Motrul! E glasul lui, nu-i altul! Puţin schimbat e însă, de vifor şi de soare. Ar vrea să spună multe, priveşte către sat. Cloşanii-s tot pe vale, pe prund, pe lângă culmi. Şi ce minune este, să te-ntâlneşti cu ei, muntenii mei de-aici, rumeni şi rotofei, voioşi şi plini de vorbă, cu inima cât casa. Şi am venit la ei, în prima zi de şcoală. M-am bucurat să-i văd, dar am plecat oftând. Un tânăr îmi vorbise de casele rămase uitate în singurătate. Nu îndrăznea să spună că fuseseră părăsite. Atunci am crezut că satul s-a oprit un pic în loc, a îmbătrânit puţin şi se odihneşte pe o bancă la margine de drum!
La şcoală am întâlnit mai puţini copii ca niciodată. Nu-mi pierd speranţa. Sunt optimist şi cred că satul îşi va reveni. Îi mai trebuie ceva, aşa, cam ce ar duce spre un sfat de taină cu încărcătura anilor, cu nepotrivirile timpului, cu atâtea altele, ca satul să întinerească!
Septembrie a presărat peste vârfuri de păduri nuanţe limpezi de aramă. Privesc cu mirare în diorama anotimpului. Peste gardul de scândură, dovlecii de aur au urcat până sus în ramurile vişinului. Acum cinci ani, vişinul nostru înflorise din nou în miez de septembrie. Ieri, pe malul Motrului, admirasem un salcâm înflorit a doua oară în acest an. Florile împrăştiau zâmbet, ca în primăvară. Astfel de curiozităţi mă fac să cred că anotimpul belşugului va fi mai lung şi blând, ţinând departe iarna, că iarna ar putea fi bogată în zăpadă şi aspră.
În vii, pe trupuri de araci, ciorchinii negri şi-au pudrat obrajii cu străluciri de brumă. În bobul copt se-aude cum scapătă mustul. Mireasma lor te îmbie să urci în panteonul dealurilor, în viile agăţate până-n tâmpla muntelui. Obosiţi de-atâta aşteptare, strugurii coboară în căuşul coşurilor. Lacrima lor umple vedrele cu vin. De-atâta rod, faţa Ioanei s-a umplut de soare. Din ochii ei culeg tot adevărul. E toamnă şi satul este încă acasă! Plin de bucurie!