Monografia comunei Baia de Fier (X)

 46 total views

Continuăm în acest număr incursiunea în trecutul comunei Baia de Fier, un loc încărcat de istorie şi tradiţie. Încă de timpuriu dorinţa de a cunoaşte faptele strămoşilor, a istoriei locale, a fost materializată prin realizarea de scriituri, sub diferite forme, printre care prezentăm existenţa într-un dosar din anul 1957, păstrat la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale în fondul arhivistic „Primăria comunei Baia de Fier”, a unei „monografii”.

Localnicii încă mai păstrează hainele de odinioară
Localnicii încă mai păstrează hainele de odinioară

Situaţia socială şi economică

„Camerele, în majoritate, aveau numai câte o fereastră şi aceea mică şi joasă – deci erau întunecoase. Tavanul la sală era făcut din bîrne cioplite sau din scînduri, netencuit.La ferestre în loc de geamuri aveau pojghiţe transparente oprite de la porcul de Crăciun. Noaptea luminau camerele cu opaiţul şi mai tîrziu cu lămpile.
În podu casei se păstra porumbul – rareori se găsea cîte un pătul – şi carnea porcului. Nu aveau magazii şi nici pivniţe. Au în schimb zidit din piatră sub casă – sub sală de obicei – cîte un beci unde îşi păstreau conservele pentru iarnă care constau în varză şi ardei muraţi. Tot în beci păstrau şi cartofii şi butoaiele cu băuturi, vin sau rachiu. Scările la intrare atît la beci cît şi în sală erau făcute din pietre mari, anume căutate şi aduse.
În trecut îndepărtat uşile erau făcute la case dintregul, cioplite, cu balamale din lemn şi mîner de care se apuca la închidere şi deschidere.
Alături de casă mai aveau ţăranii cîte un şopron, închis în bîrne cioplite şi încheiate sau sprijinit numai pe furci şi acoperite cu şindrilă. De aobicei, la capătul şoprului, acolo unde aveau cîte un grajd închis de toate părţile, făcut din bîrne de lemn cioplite şi încheiate.În general, ţăranii din comuna Baia de Fier nu aveau adăposturi corespunzătoare pentru vite şi de aceea vitele au fost totdeauna slabe şi pipernicite. În timpul iernii le aruncau fînul sau cocenii pe zăpadă.
De aceea, mai toate gospodăriile aveau cîte un coteţ de păsări şi cîte o cocină de porci, făcute tot din lemn şi acoperite cu şindrilă. În faţa şoprului aveau un loc împrejmuit cu prăjini lingi, aduse din pădure, băgate între doi pari împlîntaţi în pămînt şi legaţi cu nuiele de mesteacăn, numit obor, unde închidea vitele.
Împrejurul caselor aveau pomi fructiferi, foarte puţini meri, peri şi nuci şi mai mulţi pruni. Tot aproape de casă aveau cîte o grădinuţă în care cultivau ceapă, usturoi, etc. Varza, cartofii şi fasolea, de obicei, o cultivau printre porumbi. Legumele şi zarzavaturile cultivate de ţărani pe lîngă casele lor în majoritatea cazurilor nu satisfăceau în întregime cerinţele familiilor respective. Pe restul terenului ce aveau lîngă case – săliştea casei – cultivau porumb.
Nu departe de casă aveau şi ţarcul cu furaje (căpiţe de fîn şi şirele de coceni) necesare pentru animale pe timpul iernii. Fînul îl păstrau făcut căpiţe şi uneori îl foloseau şi ca adăpost pentru vite pe timpul iernii, iar cocenii îi făceau şire.
Ca înfăţişare ţăranul era de statură mijlocie, vînjos, robust şi sănătos – sîngele pare că-i ţîşnea din faţă. Relieful şi clima l-au oţelit în lupta pentru viaţă – pentru existenţă. Se purta corect şi cinstit cu semenii lui. Calm şi judecat în orice împrejurare, se descurca cu uşurinţă în orice situaţie. Cu un limbaj simplu-pur romînesc-şi atrăgător. Ospitalier şi cu mult bun simţ.Stăpînit de cultul religios.

Portul popular

Bărbaţii purtau pe care mai tîrziu le-au retezat şi mustaţa răsucită. Pe cap purtau vara pălărie ungurenească şi iarna căciulă de miel negru cu fundul rotund. Purtau cămaşă tesută şi cusută în casă, de cînepă şi mai apoi de bumbac, cu mîneci drepte şi largi şi cu rîuri cusuţi cu arnici negru în formă de cruce în piept şi spate, încinşi peste mijloc cu chimir. Purtau iţari-cioareci-albi ţesuţi în casă. Strîmţi, cusuţi cu mîna-mai întîi cu dungă şi apoi cu colţ. Vara, în sat, purtau izmana de pînă cusute în casă din cînepă şi apoi coaptă în pîrlău, tot strîmte pe picior şi jos puţin crăpate ca să poată intra piciorul. Cămaşa o purtau peste cioareci şi era mai lungă decît pînă la mijlocul coapsei-uneori şi mai scurtă. În picioare purtau opinci făcute din piele din porc sau de vită, netăbăcită, şi mai tîrziu din piele tăbăcită luată din comerţ, pe care şi le făceau singuri….Peste cămaşă purtau vesta, neagră, cu guler, fără mîneci, sau iarna pieptar, făcut din piele de oaie, fără mîneci, cusut cu mîna şi frumos ornat. Pieptarul fie că se închidea în faţă în nasturi făcuţi sub formă de noduri tot din piele de oaie de care se prindeau toartele tot de piele, fie că se închidea de la subţioara dreapta în jos.
Peste vestă sau pieptar purtau o scurtă –laibăr- cu guler sau revere, de dimie ţesută în casă şi făcută la pivă, de culoare maro negru, sau pe timpul iernii purtau cojoc lucrat din piele de oaie argăsită, pe vreme senină cu pielea în sus iar pe timp de ninsoare sau ploaie cu lîna în jos. Atât laibărul cît şi cojocul era croit şi cusut cu mîna. Mai demult bărbaţii purtau haină lungă, de dimie albă, fără guler, în formă de togă.
Cei mai ridicaţi, cum a fost Constantin Helciu – notar comunal – purtau la pălărie ciucuri lăsaţi pe soate.
Ori unde plecau, în special bărbaţii, luau ciomagul – bîta – singura armă de apărare şi de sprijin.”

Cristina Vasiloiu