Monografia comunei Baia de Fier (VI)

 109 total views

Comuna Baia de Fier este un loc încărcat de istorie şi tradiţie. Încă de timpuriu dorinţa de a cunoaşte faptele strămoşilor, a istoriei locale, a fost materializată prin realizarea de scriituri, sub diferite forme, printre care prezentăm existenţa într-un dosar din anul 1957, păstrat la Serviciul Judeţean Gorj al Arhivelor Naţionale în fondul arhivistic „Primăria comunei Baia de Fier”, a unei „monografii”.

Păstoritul a fost totdeauna o ocupaţie propice regiunii, o muncă uşoară, rentabilă şi în acelaşi timp şi plăcută.
Păstoritul a fost totdeauna o ocupaţie propice regiunii, o muncă uşoară, rentabilă şi în acelaşi timp şi plăcută.

Ocupaţia localnicilor

„Din cele mai vechi timpuri ocupaţia de căpetenie a locuitorilor comunei Baia de Fier a fost creşterea vitelor-păstoritul-în primul rînd, apoi agricultura şi, mai tîrziu, fabricarea varului şi munca la pădure-tăiatul şi prelucratul lemnului.
Fiecare familie avea minim cîte zace oi, majoritatea cei care le păstoreau, aveau turme întregi de oi, care le păşteau vara pe golurile munţilor iar toamna după coborîtul de la munte plecau cu ele fie spre Dunărea/la baltă şi cum spuneau ei/, fie că mergeau cu ele în Banat unde gîseau furaje şi porumb pentru a le întreţine în cele mai bune condiţiuni pe timpul iernii. Primăvara apoi luau calea întoarsă şi ieşeau la munte.
Păstoritul a fost totdeauna o ocupaţie propice regiunii, o muncă uşoară, rentabilă şi în acelaşi timp şi plăcută. Chiotul ciobănesc, doinele din fluier şi caval, ecoul clopotelor şi al birjilor pe oi, lătratul cîinilor etc., au dat totdeauna viaţa munţilor, golurilor şi pădurilor. Pe lîngă turmele de oi creşteau herghelii de cai, care erau folosiţi pentru transportul brînzei, alimentelor şi bagajelor pentru ciobani, şi cirezi de vite mari-bovine-care umblau toată vara, mai mult libere, pe golurile munţilor.
În timpul verii, pe lîngă casa, familiile îşi ţineau doar cîte o vacă cu lapte – iar când termina de arat le trimitea la munte.
Prin felul de a fi al solului în această regiune, agricultura în comuna Baia de Fier a fost totdeauna restrînsă. Suprafeţe mici de teren arabil numai atît ara fiecare familie cît putea să îngraşe cu îngrăşăminte naturale de la vetrele proprii, căci, astfel, nu producea nimic. Producţia era foarte scăzută din cauza lipsei de unelte agricole; povestesc bătrînii că, pînă acum circa 80 ani, se făceau arăturile cu plug de lemn/de salcie.
Care, cum putea fi desfundat solul cu un astfel de plug de lemn/de salcie/ să se fi obţinut recolte bogate. Mai în urmă au apărut cormanele şi fierul lung şi lat, făcîndu-se un plug cu grindeiul de lemn, cu care se puteau desfunda mai bine ogoarele şi astfel producţia a început să sporească. Sunt şi astăzi în această comună asemenea pluguri. Pe la începutul secolului al XX-lea au apărut şi în această regiune pluguri de fier. Pînă la al doilea război mondial, circa 15-20 % din plugurile existente erau de fier, celelalte erau de lemn.
În prezent, peste 80% din plugurile existente în această comună sunt numai de fier. Prin cooperative au fost aduse /boroane/ şi alte unelte moderne, cu ajutorul cărora muncile agricole se fac din ce în ce mai bine şi raţionale condiţiuni şi astfel şi producţia la ha a sporit mult faţă de anul trecut. Cu toate acestea, calitatea solului fiind aceeaş ce sporind an de an numărul populaţiei, această comună este tot deficitară în cea ce priveşte cerinţele de produse agricole-ceriale în special. De asemenea, pomicultura şi viticultura a preocupat populaţia din această comună într-o măsură foarte restrînsă, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi. Abia în ultimii 3-4 ani au început să existe într-o oarecare măsură culturile viticole. Ceeace ia preocupat mult de tot pe locuitorii acestei comune a fost, în special, asigurarea bazei furajere pentru vite, cai, de pe urma vitelor şi după numărul lor îşi puteau îmbunătăţi solul arabil – îşi putea asigura porumbul şi grîul necesar, pentru mămăliga şi mălaiul copt în ţăst sau pâinea coaptă tot în ţăst, cu care să-şi hrănească întreaga familie. În această comună baza alimentară o constituie porumbul/mămăliga, mălaiul, turta/, grîul fiind folosit/pîinea/ în special la sărbători şi la petreceri. Ţăranul mărturisea că nu poate efectua muncile grele la pădure fără mămăligă. Înaintea apariţiei ţestelor de fontă îşi făceau ţeste de pământ, în care îşi coceau în vatra încinsă mălaiul dospit pe cîrpător şi spoit cu o mână de făină de grâu, familiile coceau turta pe vatra încinsă, învelită în spuza focului, căreia chiar îi spuneauturtă coaptă în spuză. În concluzie, totul pentru mălaiul necesar familiei.
Vorbind de preocuparea de a creşte cît mai multe vite a locuitorilor acestei comune este necesar să amintim că nu tot în aceeaş măsură se preocupau de îngrijirea lor pe timpul iernii în special. Astfel, nu numai oile ci şi vitele mari/bovinele şi cabalinele/ nu aveau adăposturi corespunzătoare-grajduri-ci erau adăpostite în majoritatea sub şopruri sau coşeri acoperite cu feregă şi deschise-cînd vînturile viscoleau zăpada o aşterneau în loc de paie în aceste adăposturi. De aceea, vitele mari din această comună totdeauna au fost slabe şi pipernicite. Astăzi, fiecare gospodărie dispune de grajduri şi adăposturi corespunzătoare pentru vite, şi aplică metode din ce în ce mai avansate în creşterea vitelor.”

Cristina Vasiloiu