Ce clipă rară! Să urci pieptiş, dar izbăvitor, până-n grinda muntelui! Să prinzi de-aproape susurul apei zvârlite peste prag de cascadă! Să însoţeşti apoi şipotul inconfundabil şi strălucirile dantelei argintii, vălurind la valea printre gânduri de munte, după faimoasa ivire dintre strânsorile adâncurilor, să-ţi umezeşti pleoapele, ca de la ochi la ochi, cu lacrimi celeste, tămăduitoare. Să admiri întruna firul fermecat de zei, scăpat dintre deschideri misterioase de stâncă sură şi curgător din piepturi stranii de piatră peste costişe dantelate din loc în loc cu lujeri de iarbă verde!
El, feciorul apelor, el, voinicul munţilor, el, izvorul, zâmbeşte discret soarelui în inedita sa naştere. În surâsul şi răcoarea şuvoiului cules în căuşul palmelor parcă simţi ceva din zvâcnetul înmuguririi vieţii, o preumblare demiurgică a apei ca minune a existenţei. În bucuria şi măreţia acestei clipe, încerci să-ţi imaginezi şi să înţelegi cum ar fi lumea fără strălucirea izvoarelor? De cele mai multe ori, răspunsul se conturează repede. Şi este implacabil! Tăcere poate şi deşertăciune, nici urmă de ceva, nimic şi iar nimic.
Cântecul izvoarelor
Ce fericire, să cauţi mereu cântecul izvoarelor! Pe plaiuri sau mai sus, în piatra munţilor, mai aproape de freamătul, de vuietul norilor, în miezul fulgului de nea sau în ropotul ploilor. Şi-apoi şuvoaie şi iar şuvoaie! Susur şi murmur mai la vale! Şi râuri, multe râuri! Şi Jiu, şi Olt, şi Cerna, şi Motru, şi Dunăre, şi mare, şi lume, şi viaţă, numai viaţă! Câte lasă peste zare acest miraculos dar al naturii, de care se leagă ivirea de viaţă, limpezimea cerului, primenirea verdelui şi veşnicirea lui. El împânzeşte pământul cu cea mai de preţ bogăţie, apa. Prin ea se-mbracă muntele cu brazi. Mergi de le prinde în pieptul tău respirarea! E nemaipomenit de crud şi-atât de primitor aerul pădurilor. Să-l preţuim cum se cuvine!
Ce-ar fi Terra, fără apă? Nu-i greu de imaginat. Pustiu şi praf, şi piatră! Necuvântare şi-ncremenire! Un peisaj sterp, anost, fără speranţă, fără trăiri, fără viitor!
Priveşte firul ierbii, Omule Bun, şi-ţi linişteşte pasul! Te va primi pe covorul lui verde şi moale. Şi te va lăsa să-i simţi blândeţea şi îngăduinţa pentru a-ţi fi bine, povestindu-ţi pe îndelete despre sufletul să larg, alintat şi protejat de puterea unică a firului de izvor, de vălul ploilor şi mirarea bobului de rouă. Înclină-ţi trupul în năvala izvorului, sub cascadă, şi potoleşte-i dorul de soare şi lumină! Păstrează-i cristalină privirea şi-ndepărtează-i cât poţi duhurile rele ale arşiţei! Ascultă glasul pădurilor şi lasă-le nestins vuietul nepieritor, spectacolul vieţii, păstrează-le ascunsă virginitatea şi puterea de revenire perpetuă! Admiră zborul şi umple cu triluri de păsări luminişurile! Ascultă glasul cerbilor, cată spre culmi să întâlneşti vreun salt de ciută şi intră prin rămurişuri, să vezi de-i sănătos făgetul! Te minunezi de zbenghiul păstrăvilor în bulboane şi simţi că-n vaduri râul nu se vaită? Aici e simbioza dintre pământ şi soare, dintre păduri şi ape. Trezeşte-te-n poiene, apropie-ţi miresmele, mângâie cu geana zâmbetul florilor, îmbrăţişează plaiul pictat în fragede culori şi-ascultă cântecul năvalnic al gâzelor!
Priveşte insistent ochiul fântânii şi vezi de-i cerul pe acolo, pe vatra de pietriş a satului! Roagă-te Domnului s-alunge izul rău al secetei, să scuture la vreme oceanele de nori, să-ndepărteze gândul perfid al zăpuşelii, să ai iarăşi lângă casă, în îndestulare, apa! Du-te pe-ntinderea câmpurilor şi mângâie creştetul spicului, scaldă soarele în asfinţitul roşului de mac şi-ntoarce-ţi paşii spre vadul râului scânteietor printre plete de sălcii şi miresme de vară! Urcă-ţi gândul până-n frunţi de Carpaţi, cerându-le îngăduinţă ca nu cumva să-şi închidă vanele ramurilor de râuri şi izvoare! Veghează, Omule Bun, şi nu înceta să aperi cu viaţa ta viaţa izvoarelor!
Căutaţi, prieteni buni, în taina gândului şi nu rătăciţi grija pentru limpezirea cerului! Pentru puritatea aerului şi strălucirea apelor! Nu aş vrea niciodată să vină vremea când, într-o neaşteptată disperare, să fim nevoiţi a alege între licărul aurului şi strălucirea izvorului curat. Sigur, atunci vom alege izvorul! Pentru că apa este mai preţioasă decât tot aurul din lume! Valoarea ei este incomensurabilă! Pentru că răcoarea din paharul cu apă ne întreţine viaţa, iar izvorul este veşnicirea ei! Pentru că apa este viaţă şi numai viaţă!
