Iulie de foc, un august la fel

 43 total views

După o perioadă de vacanță în care fiecare dintre dumneavoastră a plecat pe undeva, doar unii în afara locurilor mirifice ale Gorjului, revin cu un text despre cea mai călduroasă vară din ultima jumătate de secol. Și chinul pare că nu s-a încheiat…

Motru curge tăcut şi resemnat printre arini, ocolind munţi de pietriş şi gunoaie.
Motru curge tăcut şi resemnat printre arini, ocolind munţi de pietriş şi gunoaie.

„Taică Grigore, ce-i cu vipia asta, ne aprindem, nu se mai poate!”, îi zise cu deznădejde în priviri Mitică lui socru-său, din Valea Moregilor, care se apropie uşor de nouăzeci de ani. Bătrânul pare resemnat în faţa anotimpului de foc şi spune că nu îşi aminteşte ca iulie să fi fost vreodată mai arzător ca acum iar jumătatea din august mai lipsită de nori ca cea din prezent. Suntem la cincisprezece ani de la începutul mileniului al treilea şi aerul de afară este neobişnuit de sufocant, irespirabil chiar şi nici sub geana muntelui se simte că nu poate fi mai primitor, mai acceptabil. Uliţele par pustii prin satul cuibărit pe vale sau mai aproape de umbrele pădurilor întinse până la brâul dealurilor. La Padeş nu a fost aşa friptoare niciodată în ultimii o sută de ani. Au secat multe din izvoarele ţinutului, fântânile din lunca mare au rămas fără apă, sătenii de aici vin spre bunarele din siga văilor să scoată apă de băut.

Zăduful neiertător al verii

Şi pârâiaşele care răcoreau vatra satului au secat. Numai Aninoasa şerpuieşte obosită printre mormane de gunoaie şi smocuri de buruieni care au năpădit malurile. Tristeţea ogaşului dezvăluie lipsa de preocupare pentru natură a celor ce vin spre apa sa rece şi încă limpede. Nu mai este albia de altădată, cu val repejor şi sclipitor, furişat printre bolovani mari şi curaţi, neacoperiţi de trenţe, cu nisipuri subţiri şi bolovăniş mărunt şi prietenos, peste care înotau în bancuri mici sute şi mii de boişteni, clenişori şi albişoare. Copii fiind, ieşeam la umbra gârlei, făceam zătoane şi ne ştiobâlcăiam în toiul verii în apa limpede şi apoi o luam pe albie la vale şi de sub pietre sure şi grele scoteam cu mâinile zvârlugi şi nisiparniţe, raci de sub răgălii. Azi, racii au dispărut, doar ici-colo, într-un ochi de apă zătonită dacă mai zăreşti umblet de verzari. Ogaşul este negru pe fund de murdăriile nechibzuinţei umane, rămâi încremenit la suferinţa albiei şi îţi este greu să înţelegi decăderea celor care otrăvesc cu nevolnicia lor sufletul apei din pârâu. Şi privighetoarea caută răcoarea ogaşului. Pare neliniştită, parcă şi-a uitat cântecul, acum sare din creangă în creangă, să-şi caute loc umbros pentru adăpost. Dar rămâne în hăţişurile verzi, să-i fie dimineţii cu cântec rar şi răsunător.
Soarele arde năpraznic în vârf de boltă. Nimeni nu-şi doreşte să-i iese sub raze. Sunt necruţătoare şi sufocă viaţa. Fiecare caută puterea umbrei, susurul apei, luciul şi vigoare izvorului. Rar vezi treacăt de om spre Bunarul lui Nae, unde este apă din belşug. Nu se ştie să fi secat cândva această fântână, dar se poate vedea şi pe chipul ei pecetea neputinţei umane, se văd semne de atitudine care nu transpar dintr-o educaţie aleasă, bine făcută. Este nevoie de ceva, ceva bine făcut, care să reaşeze în rosturile lui pe cel care vrea să fie locuitor al satului, un om cu o serioasă învăţătură, care să se învrednicească a sluji cu credinţă şi mult bun simţ acţiunea pentru ecologizarea şi reîntruparea mediului, pentru înstăpânirea apei şi armoniei în toate, pentru reinventarea echilibrului şi bogăţiei în natură, pentru reîmprospătarea şi întărirea vieţii. Satul are nevoie se locuitori care să-l revigoreze şi să-l facă atractiv, de oameni care să lucreze pentru viitor, gândind în viitor!
Sus, în culmea dealului, livada cu pruni s-a moleşit şi ea sub zăduful neiertător al verii. Prunele s-au zbârcit de arşiţă, sunt nepotrivite, fără robusteţe şi stoarse de dulceaţă. Doar la ţuică mai pot fi puse! Antoanela este tristă, nu mai are la îndemână ramurile prăvălite de rod ca anul trecut. Viespile umblă zănatice, sunt agitate de căldura neprielnică. Tot ce-i verde, tot ce-i viaţă este în suferinţă. Seceta şi năduful cerului pârjolesc fără cruţare. Şi via se arată sufocată. Bobul este încă mic, vlăguit de sevă, vinul va fi puţin şi nu ştim cât de dulce şi rubiniu va fi. Satul tace în toate cătunele sale. Nu este umbră de om pe drum. Eretele zboară în rotocoale în azurul înalturilor de foc şi şuieră întruna. Scanează bine ogrăzile sătenilor şi se prăvăleşte fulgerător peste orătăniile ieşite din curte. Îşi ia prada şi dispare în adânc de codru ignorând sudălmile şi strigătele păgubiţilor. Apoi, alt uliu apare sub seninul incendiar al cerului, alte şuierături, aceeaşi stare de alertă la sol. Şi vântul a fost învins de cerbicia caniculei. Nicio frunză nu tremură în larg de orizont. Şi cireşul din poartă a încremenit sub umbrela năduşelii nepăsătore.
Să vezi ce tânguios şi mic e Motrul! Cât de murdar e râul cristalin de-odinioară! Curge tăcut şi resemnat printre arini, ocolind munţi de pietriş şi gunoaie. Prin vaduri şi gâldaie, peştele este tot mai rar vizibil, cleanul se pare că a dispărut din apele râului. Pe drumul lui, lipsit de legendarul murmur, priveliştea nu te îndeamnă să rămâi pe-aproape. Urme ale nesăbuinţei umane te îndepărtează de farmecul acestei văi, iar gândul că Motrul moare încet şi sigur te însoţeşte tot mai mult. În lungul albiei, sub aplecări de ramuri verzi, se zăreşte silueta unei perechi de raţe sălbatice. Păsările coboară în albie şi se scufundă în val, după peşte. Ce mirific este peisajul, ce frumoasă-i natura! Cât de trist şi răvăşit e râul! Iulie de foc ne-a toropit cu văpăile lui iar august nu rămâne dator! Distrugătoare şi nedorite!