Pe valea noastră a început a cânta din nou pădurea, se simte foşnet celest în rămuriş. Vânt blând şi călduţ se lasă dinspre culmi. Codrul îşi primeneşte straiele verzi şi-şi redeschide concertele primăverii. Şi izvoarele şi-au primenit strunele. Se înfiripă freamăt blajin prin vâlcele şi livezi. Mugurii se desferecă pe ram, ceva miraculos se petrece în sufletul lor. Primăvara îşi pregăteşte culorile. Spre mal de ape, sălciile şi-au desferecat frunzele, cu ele verdele începe să intre în imensitatea pădurii, peste dealuri, peste culmi, peste munţi. Ici-colo, pe un genunchi de povârniş ori pe o geană de stei, bulgări galbeni de corn înflorit slobod peste peisaj năframa culorilor reînnoitoare de anotimp şi datini.
Sub umbra stâncilor, Tismana, râul zburdalnic şi cristalin, îşi presară vadul cu petale moi şi albe, culese de vânt din coroanele cireşilor şi zarzărilor rătăciţi la margini de drum. Ca nişte fluturi vrăjiţi de miresme, aripi de petale zboară peste fruntea pădurilor înalte dinspre care s-au pornit să răsune cântecul cucului, triluri de mierle şi sturzi grăbiţi, ciripit de piţigoi şi vrăbiuţe. Ninge cu fluturi de flori peste văi şi uliţele satelor, nici vorbă de molime pe-aici, oamenii-s la lucru peste ţarini iar primăvara s-a oprit câteva clipe în obrajii copiilor, să-i binecuvânteze cu prospeţimea gândului curat!
Pe lunci, în prundişuri, prin zăvoaie şi poieni, firul ierbii săgetează învelişul uscat cununându-se cu lumina soarelui întru înveşmântarea primăvăratică a pământului. Pe muşuroiul din marginea potecii mişună paşii furnicuţelor, zorind la treburi importante pentru familia lor unită. Cântec de brotăcei răzbate dinspre pâlcul de arini. Fulgerări de rândunică taie cerul albastru într-un ritual de reconstrucţie a cuibului.
Au înflorit dealurile şi luncile înspre Topeşti şi Vânăta, înspre Pocruia şi Sohodol. O spaimă insidioasă bântuie omenirea acum, ce ne face să credem că primăvara pare să fie alta, dar ea este aceeaşi, aduce în suflete şi în lumina minţii imagini cu aceiaşi pomi înfloriţi, caişi, cireşi şi piersici în podoaba florilor, flori rozalii printre zăpezi de coroane, tei cu muguri calzi, plezniţi în puf de frunze, parfum de toporaşi prin răsfirări de crânguri, şi cocoşei, şi brebenei, şi găinuşe. Ascunşi în clopote verzui, ghioceii şi-au aruncat năframa albelor petale în pânze de rouă peste răsfăţ de viorele albăstrii şi ascultă acum îmbătaţi de magia miresmelor zumzetul albinuţelor ieşite să polenizeze frumuseţile florale din plaiuri şi grădini.
Pe firul văii, ca-n legendă, se făcu mireasă Zâna Apelor. Ca o dulce iluminare coborî dinspre vârfuri de munte şi se furişă în căutarea feciorului, a Prinţului Soare, pe care-l prinsese pentru o clipă de fericire doar într-un creştet de val, sub priviri solemne de arţar şi brad. Şi li se polenizară-n taină sufletele. Neatinsă, floarea visului lor străluci în vraja acestei misterioase simbioze şi nu se mai văzu apoi din necuprinsul bucuriei cereşti. Părând de neatins, această minune a inimii lor, plecată în slăvile divine, poate fi regăsită şi azi în fila îngălbenită de timp din caietul poetului, uitat în chioşcul de sub codrul învelit de muguri.
De aceea plânge şi acum ochiul Zânei în cascada Stârminei. Braţele de lumină ale Prinţului încearcă să-i cuprindă trupul şi să-i mângâie pletele revărsate-n suave scânteieri argintii peste stâncăriile pleşuve de sub zidurile mănăstirii. Iubirea lor de taină se-aprinde între păcat şi har, mărturisiri se-adună-n caier de lumină şi doar iertarea-i aduce pe-al lumii vechi altar, în împăcarea sfântă din susur de ape.
Se petrec legendele peste şoaptă de val. Tismana-şi murmură clipele stăruind, ici-colo, printre pietre îngândurate, să ude sufletul mugurilor şi să-nfrunzească Cioclovina, să se cunune-n nopţi senine cu stelele şi luna. Şi să zâmbească iarăşi în dimineţi mai clare, în mugurii de rouă din plaiul înverzit şi-n reavăn de ţărână răscolită de plugul îndârjit al tatii. Să vindece de sete ogorul aburit de fumul din ruguri şi spălat de mustul zăpezilor.
Spre cer urcă agale, în caiere albe-albăstrui, miros de focuri din lemn uscat de fag aprins în sobele din suflet de sat. Pe margini de cornet, cu lacrimi mari cât lacrimile zânei, plânge butucul viei tăiate de bunicul cu dor de rod. Printre golaşe ramuri din livadă, se îmbulzesc mugurii să deschidă policandrul florilor albe din raiul dealurilor, să se veselească iar în cântec tot păsăretul şi să zumzăie prin celulele cu polen toată cohorta albinuţelor harnice din stupinele locurilor. Priviri feciorelnice se slobod din odăiţa de sub clop de streşini. Bucuria de viaţă a sătenilor din Sohodol încălzeşte încă inimile, satul are viitor.
Sub geana sfântului munte, pe platoul verde al Gurniei, magnoliile împrăştie surâs de primăvară şi speranţă. Pe lângă brâul muntelui vuieşte vijelios şuvoiul primăverii, izvorul înspumat ivit de sub stâncării şi prăvălitor peste praguri înalte de piatră, în sălbatice sclipiri de cascadă înşiroită până-n albia Tismanei. Dincolo de turnurile mănăstirii, în taina ancestrală a credinţei, petalele florilor cu voal mătăsos şi frez, ivite între frunze verzi şi aer crud, culeg lumina celestă şi-o aşază în gândul şi-n inima pelerinilor, îmbunându-i şi apropiindu-i de frumos. Ca nişte fluturi mărişori şi încântători, pline de gingăşie, magnoliile din vatra mănăstirii culeg din şuvoiul nevăzut al sevelor miresmele îmbietoare cu care reînnoiesc şi animă spiritele. Lumina ce se coboară în aceste flori, umple ochiul trecătorilor evlavioşi cu frumuseţe şi mirare.
Minunea magnoliilor ţine puţin. Şi este un spectacol vremelnic. Apoi, ca nişte pălmuţe obosite, petalele cad pe covorul verde şi fraged al ierbii, odihnindu-se puţin în miresmele acestui paradis. Ele reînvie aici culorile, glasul şi sufletul culorilor. Revin pe rând cactuşii din preajmă cu găteala lor, hortensiile violete, împletirile de lumină şi farmec cu lalele şi stânjenei, cu narcise şi panseluţe, cu trandafiri multicolori. Peste toate acestea rătăcesc stelele nopţilor senine ale Tismanei, sclipeşte roua dimineţii şi se împrăştie parfumul îmbietor al primăverii. În acest vis cu flori şi farmec uluitorde frumos, se rătăcesc până şi gândurile zânelor. De aici începe însuşi visul.
Încercăm să înţelegem şopotul misterios al florilor. Prin ele natura sclipeşte în atâtea nuanţe de frumuseţe, prin ele cerul îşi lasă culorile pe pământ. Prin ele vântul îşi înmiresmează sufletul, devenind mai blând şi parcă mai omenos. Mai mult, scăpat în seraiul lor, dansează cu ele, le vrăjeşte şi le polenizează, se împăunează cu frumuseţea lor şi nu mai dă pace visării. Şi ploile se pot molipsi de aromele florilor. Parcă am zărit, sub ropotul stropilor, Zâna Apelor săltând desculţă prin verdele crud al ierbii, vrăjită de răcoarea miresmelor şi farmecul prinţului. A fost prea scurt visul. Ce graţie şi ce alint! Cât de mirifică este Tismana la această nouă sărbătoare a primăverii. Cât de pură şi divină este înflorirea. Să aşteptăm, ni se schimbă viaţa! Să tresărim şi să primim frumos bucuria! Peste câteva zile vom sărbători Floriile! Ce privilegiu! Şi câtă binecuvântare florală la Tismana!
