Nori albi, prietenoşi, se ridică peste creştetul Cioclovinei. Cerul este de un albastru inegalabil de limpede şi învăluie cu lumină valea încărcată de istorie şi legende. Pe pantele verzi ale muntelui, coroanele teilor cu flori şi frunze colorate în nuanţe de smarald-sidefiu pregătesc invadarea pădurilor cu miresmele lor atrăgătoare şi pline de vigoare. Prin luminişuri şi poiene, sub poale de umbre şi ramuri îndestulate de viaţă, prisăcarii şi-au instalat stupinele. Albinele lucrează deja cu hărnicia lor recunoscută în laboratoarele de pregătire a mierei tămăduitoare. Zumzetul lor se regăseşte cu discreţie în simfonia inegalabilului univers de împliniri sacre şi desfătare spirituală împământenit împărăţia munţilor din preajma Mănăstirii Tismana.
Ieşiţi din zbuciumul nefast al cotidianului citadin, pătrundem cu încredere pe drumul umbrit de coloanele brazilor seculari, admirând la stânga peste rămuriş fraged de conifere, străluciri diamantine din vălul râului pregătit să primenească oraşul Tismana cu farmecul şi generozitatea lui. Lăsăm în dreapta vuietul izvorului alb, prăvălit din stâncării sălbatice peste lumea tăcută şi intangibilă a păstrăvului, şi scăpat după aceea din bazinele reci ale păstrăvăriei spre vaduri de val cristalin, apoi Chioşcul lui Coşbuc, ocrotit de umbrela verde a fagilor mântuiţi de primăvară şi adăstăm pentru două zile în spaţiul mirific al Taberei „Sfântul Nicodim”.
Dor de Cascada Stârmina
Privisem mai înainte, peste susurul râului Tismana şi printre deschiderile din pletele arborilor, să zăresc sclipind în lumină şuviţele de argint ale Cascadei Stârmina. Ceva s-a întâmplat, nu am mai revăzut-o! M-am întristat câteva clipe. Stârmina nu mai există, am rămas cu amintirea ei, cu dorul de sălbăticia şi heraldica ei în ingenuitatea peisajului acestui ţinut dăruit de Dumnezeu cu frumuseţi rare, alese. Ştiu din lectura hrisoavelor că vestitul călugăr Nicodim alesese pentru zidirea lăcaşului de credinţă şi rugăciune locul de „La Chişători”, unde izvoarele munţilor zboară în cascade peste praguri de piatră. Azi, pereţii muntelui Gurnia sunt tăcuţi, foarte tăcuţi, nu se mai aude şuierul cascadelor. Stârmina şi-a pierdut vălul de lumină prin zbor de ape şi acum a rămas doar o înmărmurire stâncoasă peste care se vor înstăpâni covoare de muşchi şi licheni, plante agăţătoare şi flori de munte, care o vor acapara încet-încet în obişnuita înfăţişare a peisajului.
Soarele trecuse bine de chindie. Ne-am fi dorit să revedem bulgării florilor violacee de liliac din preajma pridvorului de la intrare, dar eram prea departe de zorii lunii mai şi acum alte flori îşi etalau frumuseţea în raiul de verdeaţă rânduit cu migală şi dragoste de măicuţele ce au în grijă acest stabiliment pentru copii. Suntem aici, să întemeiem o nouă filă memorabilă din cartea încă nescrisă a concursului revistelor şcolare şi a creaţiilor elevilor din şcolile Gorjului. Curtea taberei este plină de zâmbetul şi fericirea copilăriei. Niciodată nu am văzut atât de multă veselie peste creştetul covorului de iarbă verde, atâta joc şi val de bucurie în sufletul muntelui, în miracolul aerului crud binefăcător şi al murmurului de ape dinspre aceste plaiuri. Au poposit aici elevi din Cluj, Bucureşti şi Constanţa, aflaţi în excursie. Elevii noştri s-au reunit şi ei, din nou la Tismana, într-o competiţie a metaforelor din poezia şi proza scrise de ei, a revistelor întrupate din gândul lor curat şi hotărât pentru a da lumii un viitor mai sigur şi mai uman. Au mai venit cu noi profesori, jurnalişti, scriitori, critici literari, părinţi şi iubitori de literatură, să culegem împreună nectarul creaţiei juvenile!
La Tismana într-o grădină…
Undeva, pe prundiş de râu, am întâlnit un pâlc cu maci superbi. I-am admirat fără să-i ating. Doar cu privirea i-am mângâiat şi m-am rugat cerului să nu fie stinse felinarele din castelele cu maci. I-am lăsat acolo, în îngemănarea ierburilor perene, să aprindă amurgul, la margine de maluri, şi m-am retras în pavilionul nostru acoperit de perdelele nopţii, să alegem premiile. Ne-am dus adânc în noapte cu evaluarea creaţiilor şi-am decis să lăsăm pentru mintea limpede a dimineţii stabilirea căştigătorilor.
Trecuse de miezul nopţii. Nu răsărise luna la Tismana până în acel moment. Pe bolta înaltă stelele păreau îngândurate. Cerul cobora uneori printre ramurile arinilor din zăvoiul neumblat de paşi şi-şi punea căpătâi o parte din stele în toile râului şerpuitor printre glezne de arini şi prăvăliri de bolovani milenari. Adormiseră şi tulpinile încărcate cu muguri de sânziene. Şi lianele ce înfăşurau cu frunzele lor protectoare trunchiul arinilor din zăvoi au aţipit. Pe la ferestre nu se mai zăreau lumini. Ecoul apelor, suspinul pădurilor zvelte şi sănătoase, dimpreună cu adânca respirare a munţilor, sunt singurele semnale care m-ai răzbat prin dulcea tăcere a nopţii. Aş fi vrut ca toate izvoarele să scape pentru câteva clipe din sanctuarul munţilor, să ne inunde cu puritate, după care să se retragă iarăşi spre sălaşele lor ocrotite de zei. Aşa mi-am imaginat eu binecuvântarea locului.
Somnul nostru a fost scurt ca durată, dar odihnitor! Dincoace de perdelele zorilor, ne-au încântat inimile cu incomparabilul lor cântec privighetorile aflate peste tot, chiar şi în frunzişul liliacului de la fereastra noastră. Le-a urmat apoi cucul, cu glasul lui răsunător, de împărat al păsăretului din cetatea imensă a codrului. Ascultam cu binevenită plăcere cântecul său limpede, impunător şi inegalabil de frumos. A rămas aproape, mereu aproape, în liniştea adâncă a văii, de neînlocuit, cântecul apelor.
Fereastra zilei ne-a răsplătit cu fericirea premiilor şi a diplomelor. Incinta taberei s-a umplut iarăşi de farmecul copilăriei. Dincolo de candoarea vârstelor, dorinţele ne-au risipit pe cărările de frumuseţi şi înnobilare spirituală ale Tismanei. Am urcat împreună, pe sub ramuri de arţar spre platoul mănăstirii, să ne liniştim gândul şi vrerile sub amvonul sacru al credinţei, în smerenie şi plecăciune. Suntem pe tăpşanul muntelui, deasupra de frământarea apelor din vale, printre alei cu hortensii neînflorite încă şi-n faţa brazilor solitari şi-a turnurilor de veghe desenate peste tâmpla cerului albastru. Ne oprim în faţa altarului întru evlavie şi aplecare pentru izbânda binelui.
Rămânem puţintel în singurătatea balconului dinspre răsărit, privim peste păduri, peste vârfuri de brazi şi vuiet de ape, şi ne-aducem aminte că aici a poposit cu ani buni înaintea noastră poetul Grigore Alexandrescu, cel care spunea atunci: “Iată cea mai veche şi mai măreaţă din toate mănăstirile de peste Olt”. Ne retragem cu aceste vorbe în suflet şi, binecuvântaţi de mărinimia “comorilor” Tismanei, încercăm să reintrăm mai relaxaţi şi mai hotărâţi în treburile vieţii noastre. Coborâm pe valea îmbogăţită cu păduri tefere şi ape limpezi, cu linişte binefăcătoare şi răcoarea brazilor eleganţi şi încercăm să înţelegem cum arată mănăstirea fără strălucirea cascadei Stârmina. Cineva, de acolo, de sus, o voce duhovnicească dintre păstorii credinţei, ne spusese cu strângere de inimă că izvorul ce se prăvălea peste stânci a fost captat să lucreze într-o microcentrală pentru lumină. Astfel a fost lăsată fără şuvoi cărarea lui şi soarele i-a pierdut urma, nemaiputând să-l învelească în lumină, pentru a dărui ochiului spectacolul cascadei.
Rămân în stânga şi-n dreapta drumului, una câte una tulpinile înalte ale brazilor, ca nişte coloane de suflet între pământ şi cer. Rămân aici, la Tismana, unde pădurile se zbat pentru viaţa lor, păstrându-şi cu stoicism supremaţia. Aici, unde izvoarele Stârminei au ales altă cale spre lumină. Aici, unde Tismana îşi prezintă de-acum frumuseţea cascadei doar în albumele turistice şi-n amintirile trecătorilor prin universal ei inconfundabil…
