Trei adolescenţi s-au aruncat în Jiu în doar trei săptămâni. E drept că ultimul, o fată, a scăpat cu viaţă, dar nu e la prima tentativă şi nimeni nu garantează că nu va mai încerca. Un alt tânăr, cu ceva timp în urmă, se sinucidea din dragoste pentru o fată. Şi multe alte exemple pot fi date. Mulţi se miră, îi acuză când pe tineri, când pe părinţi că nu au grijă de ei. Aici, însă, e vorba de suflet, pur şi simplu. Nu vreau să-i scuz nici pe unii nici pe alţii, ci vreau să-i înţeleg şi să-i îndemn şi pe cei din jurul meu să facă asta. Se spune că, atunci când ai probleme de acest gen, trebuie să te duci la psiholog. La fel de bine, însă, ştim că noi, românii, spunem că nu suntem nebuni, deci refuzăm categoric să acceptăm că avem nevoie de astfel de medici. V-aţi gândit, însă, cât de important e ca acei copii, acei tineri, să fie întrebaţi ce-i doare, de ce sunt trişti, ce-i roade. E foarte clar că mulţi părinţi sunt foarte ocupaţi. Muncesc mult. Pleacă de acasă multe ore pe zi. Sunt stresaţi, supăraţi, dar, măcar atunci când au puţinul timp pe care şi-l petrec cu copiii lor ar trebui să-l folosească la maxim. Şi nu ca să-i bată la cap că nu învaţă, să-i jignească, să-i certe că stau prea mult la calculator. Trebuie să discute cu ei, să le înţeleagă problemele, temerile şi să-i sprijine ca să treacă peste toate. Ar trebui, doar, să-şi amintească, mulţi dintre ei, cum tremurau de frică, atunci când erau mici, că au luat o notă mică şi cum trăiau clipe de coşmar gândindu-se ce bătaie vor lua când vor afla părinţii. Sau că sunt pe cale să rămână corijenţi. Aceste griji, cumulate cu lipsa de bani, cu nemulţumirea că nu-şi permit o haină nouă, cu deznădejdea presărată în jurul lor, sunt cadrul suficient pentru ca o mică altă problemă să umple paharul, iar tinerii, pentru că nu mai vor să trăiască în tensiune, decid să-şi curme viaţa. Nu-i aprob, dar sunt în stare să înţeleg ce e în sufletul lor. Ferească Dumnezeu să mai aibă şi o dezamăgire în dragoste, că vor simţi, dintr-o dată, că totul se năruieşte în jurul lor. De asta spun, că e foarte important ca părinţii să lase frustrările lor la o parte de foşti copii terorizaţi de părinţi şi să nu se răzbune pe copiii lor pentru ce au păţit în copilărie din cauza părinţilor. Dacă copiii ar şti că, indiferent ce li s-ar întâmpla, sau ce prostie ar face, găsesc acasă sprijin, înţelegere, suport moral, nu ar mai fi stresaţi, disperaţi, trişti. Ar şti că au umărul puternic pe care să plângă, de care să se sprijine pentru a merge mai departe, pentru a învinge frica, greutăţile. Dacă, însă, nu se întâmplă aşa, există copii care ajung să se sinucidă. După ce se produce inevitabilul, vin părinţii şi-şi smulg părul, în faţa camerelor de luat vederi avide de ştiri macabre. Iar mulţi dintre cei care stau în faţa televizoarelor îi acuză pe copii şi îi căinează pe părinţi. Eu pot să spun aşa: „Bieţi părinţi, bieţi copii…” La aceste sinucideri contribuie Guvernul, şcoala şi întreaga omenire, nu numai părinţii şi anturajul copiilor. Bineînţeles că şi copiii au partea lor de vină, dar să nu uităm că nu trebuie să-i lăsăm să ajungă în asemenea disperară încât să-şi pună capăt zilelor. Mai ales că nu cer mult. Doar înţelegere şi o vorbă bună…