Ascultaţi freamătul văilor, vuietul munţilor şi foşnetul pădurii! Din şaua culmii coborâtoare în revărsări de plaiuri înflorite se vede adâncimea văii prin care firul râului ocoleşte stâncăriile şi ruperile de umbre, oglindind ici-colo albastrul clar al cerului. Ocrotită de zei, Cerna îşi poartă încă legendele prin deschideri misterioase de munţi. Cărările, învăluite în sălbăticie şi mister, urcă prin vuiet de codru şi susur de izvoare, purtând la deal şi la vale taina inimilor şi paşilor prin largi şi necunoscute ferestre de timp.
E o rară mângâiere să-i asculţi pe bătrâni amintindu-şi şi povestind despre drumurile mioarelor spre pajiştile însorite ale Godeanului. Despre idilele înfiripate cu pasiune şi dor mult, prin poienele şi padinile împânzite cu pâlcuri de brazi îngemănaţi şi zvelţi. Acolo, în sufletul pur al munţilor, sub vălul sacru, de înger, risipit în răsfăţul văilor primitoare, după trecerea ploilor purificatoare, cernite ca o rară binecuvântare peste Ţara Cernei, acolo s-au petrecut acele unice clipe ale înfloririi de gând şi inimă, ale freamătului de nouă viaţă.
Feciorii şi fiicele muntenilor de aici au atins lăstărişurile cu şoapte de iubire şi tainice desfătări de suflet, trezind potecile, în pas timid şi legănat de vise. Trăirile şi gândurile lor încă nerostite au coborât în adâncimi de amintiri, odată cu apusul stelelor în liniştea mare, uneori enigmatică, a lacului de la Valea lui Iovan, ce a umplut cu dor toate minunile Cernei.
Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în treacăt tulburătoarele zbateri dintre geanţurile Cheilor Corcoaia, fără vlagă parcă, Cerna se rostogoleşte obosită peste stâncării, ducându-se la vale, subţire în albie şi aproape tăcută, pândită din loc în loc de pereţii suri şi semeţi ai munţilor. Tumultul şi toate cântecele ei se înecaseră la Valea lui Iovan, în braţele barajului de piatră, unde lacul închide fără milă toate iubirile şi dorurile, toate durerile şi jertfele ce-au zămislit trufaşa zidire.
Peste faţa luciului de mare albastră, o inconfundabilă lacrimă de cer ivită între umeri de munţi uriaşi, cu toate apele cuprinse în somnul adâncurilor nevăzute, ca într-un templu al himerelor, poţi desluşi îngemănarea drumurilor pline de uimire, între păduri şi soare, între culmi şi cohorte de nori albi, bulgăroşi şi învolburaţi altădată. Sus, deasupra peisajului adormit, sunt nopţile şi spectacolul cerului cu puzderia de stele, dăruind pământului vraja şi lumina.
Dincolo de ape, înspre necutreieratele adâncimi de vale, ar mai fi de găsit lumea răpită din legende, cu tot mai rare aduceri-aminte despre vadurile în care ochii fecioarelor se limpezeau şi se însoreau cu viaţă în zburdălnicia neprihănită a râului, singurul martor al celor mai frumoase iubiri pământene.
Parcă zăreşti printre amintiri legănarea lor celestă prin unduiri de valuri, cu plete umezi lăsate să curgă lin peste umerii graţioşi şi albi în vara însorită, cu iia umedă şi desfirată, lipită peste voluptatea şi jocul sânilor liberi, ca doi muguri uriaşi de rouă vrăjiţi de lumina munţilor. Toate aceste imagini de taină revin parcă din legendele trecutului, dintr-o lungă aşteptare a clipelor de basm, din timpurile marilor zidiri. Odată cu ele se reîntorc spre noi, zămisliri adevărate ale vieţii de lângă frunţile de stâncă ale Godeanului, ca să se piardă iarăşi, cu tot farmecul şi gingăşia acelor vremuri, în jocul fără noimă al idilei de lângă pintenul încărunţit şi îngândurat al Chiciorei.
Lacul a închis totul, ca într-un amvon al luminilor ascunse. Au rămas însă aici legendele vechi. S-au născut altele. Acolo, deasupra Iovanului, umărul alb al muntelui s-a prăbuşit, împingând în gura lacului pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul logodnei. Nu-i ajunseseră colosului de calcare atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această poveste de iubire, să i se lase ţinutului şi legenda celor doi tineri jertfiţi de trufia muntelui.
Câte Ane au udat cu lacrimi această nemiloasă şi mare întindere de ape din Valea Cernei?
Lupta cu stânca şi apele a căpătat de multe ori dimensiunile tragediei pentru ca, peste lespezile din vatra văii, să se ridice un auster ochi de mare, înconjurat din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale vârfurilor pizmaşe din lanţurile de munţi înalţi ce străjuiesc lacul.
Acolo, la întâlnirea cu Iovanul, au amuţit pentru veşnicie spasmele bulboanelor şi cascadelor argintii dintre cele mai misterioase strânsori de piatră. Nu e prea departe însă surâsul cărunt al izvoarelor Cernei. De acolo, potecile mai poartă şi azi spre stâne şi pajişti porniri năvalnice şi tandre. Fetele şi feciorii îşi lasă încă în voia munţilor iubirile clocotitoare, picurând în focul inimilor câte ceva din taina şi alinarea plaiurilor Cernei. Plaiuri pline de cântec, de doruri şi poveşti de viaţă dulce, fremătătoare, în grai de sfântă fericire şi rai nemaivăzut de munte.
