IMAGINI ÎN CUVINTE Se simte susurul fluviului verde!

Loading

            Mi s-a părut alaltăieri că mugurii sunt în lucru. Ceva se petrece în sevele lor. Să fi venit primăvara? Se deschid porţile mugurilor, începe să se simtă susurul inedit al  fluviului, al inimaginabilului fluviu verde care, în curând, ne va bucura cu puterile speranţei şi ale vieţii. Va schimba chipul codrului şi va înnobila pădurea cu freamăt de frunze verzi. Nu ştiu, încerc să înţeleg, s-a întâmplat ceva pe vale? Nu ne-am dat seama când s-a retras iarna spre templul îngheţurilor veşnice? De fapt, în acest an, iarna a uitat să mai treacă şi pe la noi. Nu a mai venit să acopere cu hlamida ei inimaginabil de curată toate coclaurile, toate gropile şi toate râpele din trupul dealurilor, din vatra pădurilor. Să nu se mai vadă nimic din nepotrivirile gesturilor rătăcite, din fărădelegile condamnabile ale unor săteni care urâţeau faţa codrului. Zăpada, în necuprinsul ei, nu a mai învelit toate culorile stâlcite ale deşeurilor scoase din sat şi aruncate în devălmăşie în sufletul mărinimos al naturii.

            Acum valea zace în murmur surd şi întristare. Şuvoaiele şiroiesc bulbucind de pe coastă. S-au mai oprit ploile şi s-a luminat cerul. Se trezeşte încet şoapta pădurilor. Glasuri timide de păsărele răzbat din rămurişuri înmugurite. Mierlele, tot mai gureşe, zboară de colo-colo grăbind rostuirea cuiburilor în care urmează să-şi crească puişorii şi să sporească taina primăverii.

Să se fălească iar prin răsunetul concertelor întemeietoare de viaţă, să umple din nou cu triluri rare pădurile înalte. De sub covorul umed şi greu al frunzelor veştede răsar suliţi de brânduşe, care aduc din nou primăvara în peisajul sacru al pădurii. Prin lăstăriş se arată grămezi de gunoaie aruncate de-a valma, care pot otrăvi oricând seva pământului, pot zădărnici germinarea covorului de iarbă sau reîntinerirea dealului păduros, reîntoarcerea florilor pure în scena idilică a poienilor, a desişurilor şi plaiurilor verde şi primitoare.

            Ambalajele netrebuincioase, mulţimea corpurilor abiotice, împrăştiate alandala prin spaţiul vital al pădurii, pe maluri de ape, în pâraiele ce caută să se limpezească prin soborul ploilor trecute, arată ochiului şi spiritului de om bun cât de nătângi, cât de ignoranţi şi cât de agresivi sunt aceia dintre noi care au săvârşit fapta de a polua, condamnând la moarte plante şi vieţuitoare din mediul natural, neprihănit.

            Ne întrebăm mereu asupra atitudinii acestora. Ce-i determină să purceadă astfel? Încercăm să credem că le lipseşte întâi şi-ntâi educaţia, că în viaţa lor nu este niciun pic de ordine, că atitudinea lor faţă de mediu se defineşte printr-un comportament nefiresc, abuziv, periculos, nedemn şi lipsit de respect. Ceea ce ne surprinde mai neplăcut decât arice alt aspect este nepăsarea semenilor, a autorităţilor îndrituite cu multe răspunderi privind respectarea normelor de conduită civică şi a legilor care reglementează protecţia mediului şi a echilibrului ecologic în natură. Aceste autorităţi sunt anihilate total de ignoranţă, de drugul nevăzut al puterii susţinut de meteahna de a nu deranja niciun contravenient, pentru a nu perde voturi. Despre spiritul civic, nu putem vorbi, el lipseşte cu desăvârşire!

            Este greu să exemplificăm prin anumite locaţii care este gradul de poluare din judeţ. Putem spune însă că majoritatea aşezărilor umane sunt supuse fenomenului poluării, lipsa comportamentelor ecologice se vede la tot pasul. Este suficient să observi atent şi critic. Dacă mergi în preajma fiecărei localităţi rămâi uimit de ceea ce vei vedea. Natura este sufocată de tot felul de murdării. Priveliştea grăieşte neiertător despre nivelul de educaţie al populaţiei respective. Despre apatia aleşilor locali faţă de problemele mediului, faţă de sănătatea morală a comunităţii pe care o conduc. Se constată cu stupiditate că este mai important un vot decât stârpirea răului prin aplicarea legii. Atunci, ce-i de făcut? Distrugem mediul, punem în pericol viaţa?

            Alegem să nu mai facem referiri la cei care se împăunează cu campanii de succes pe acest domeniu, iar în spatele lozincilor stau în toată trufia lor munţii de deşeuri. Ce am văzut zilele trecute în apropierea unui mare oraş din judeţul nostru? Nu vorbim despre imaginea deplorabilă a barajului şi lacului de acumulare. Însă, am urcat în vârful dealului. Parângul ne veghea din depărtări semeţ şi alb. Sigur, era singurul reper geografic curat şi natural în acele clipe. Eram în pădurea plină de deşeuri. Ce i-a trimis pe oameni cu ele până aici, ne întrebam nedumeriţi, gândindu-ne la făptuitori. Dintre sticlele de plastic, am cules totuşi un buchet de viorele. Florile străluceau de frumuseţe, dar păreau să spună ceva despre ameninţările din jurul lor.

            Iată de ce nu mai aşteptăm cu bucurie primenirea naturii prin invazia verdelui pădurii, care va acoperi aceste urme de primitivism social. Aşteptăm însă primenirea sufletelor malefice, prin aplicarea legii. Aceasta este cea mai mare bucurie a noastră. Să ştim că trăim printre oameni educaţi, implicaţi civic, prietenoşi şi responsabili faţă de mediul înconjurător! Astfel, fără urmele de poluare, natura zâmbeşte, viaţa este în siguranţă iar primăvara mult mai frumoasă. Atunci, susurul fluviului verde din sevele împrimăvărării va fi liniştit, netemător de nimic şi vajnic întemeietor de viaţă şi frumuseţi perene!