IMAGINI ÎN CUVINTE Ne-au spus adio, frumoasele zăpezi!

 237 total views

            Mâine-i Dragobetele, se sărută fetele! E ziua iubirii la români! Suntem la capăt de primăvară! Natura începe, încet-încet, să-şi deschidă porţile pentru revenirea vieţii în toate minunile ei. Doar câteva zile ne mai despart de Mărţişor, când, calendaristic, iarna pleacă de la noi. În acest an însă, al douăzecilea din milenul trei, iarna a uitat să revină în satul copilăriei noastre. Satele de pe Valea Motrului au aşteptat în tihna lor să-şi încarce uliţele cu munţi de troiene. Apoi, derdeluşurile să răsune de glasurile zglobii şi voioşia copiilor ieşiţi din casă la săniuş. Cu toate că dorinţele au fost atât de mari, zăpezile au rămas sus, pe crestele munţilor! Rareori au ajuns să albească în ninsori firave Munţii Piatra Cloşani, cei mai apropiaţi de freamătul satelor. Neica Ioviţă Dragotoiu din Padeş se apropie uşor de nouăzeci de ani, dar nu îşi aminteşte să mai fi fost iarnă ca aceasta, secetoasă, fără zăpadă şi săracă în bucurii.

            Ceva s-a întâmplat acolo, în templul vremii. E prea multă buimăceală în rânduirea anotimpurilor de s-a ajuns ca zăpezile să îşi piardă rostul lor firesc în viaţa oamenilor. Am aşteptat cu toţii vremea lui Ignat, să se albească satul de omăt, să sărbătorim Crăciunul într-o sărbătoare a ninsorilor frumoase şi bogate. Dar, iată, ieşim spre primăvară, şi nu mai aşteptăm. Clipele acelea unice, cu ninsori sănătoase, hotărâte şi pline de strălucire şi dar celest, au rămas în raiul amintirilor, altele au început să intre în legende ale locurilor. Oamenii observă, reflectează în limpezimea minţii şi înţelepciunii lor şi se întreabă.

Văd cât de trist şi mutilat de deşeurile agresive este râul Motru, altădată, un râu limpede, cristalin, acoperit de poduri de gheaţă şi cutreierat doar de sloiuri în derivă, de paşii vidrelor şi căprioarelor rătăcitoare în peisajul de poveste al iernii. Au fost distruse lacuri şi arealuri rare, în care viaţa strălucea prin specii de plante şi animale ocrotite de lege. Coasta Motrului, alte plaiuri şi culmi încărcate de păduri zvelte de fag şi stejar, au fost despădurite cu sălbăticie prin tăieri abuzive de arbori întru sporirea averilor unor bogătaşi vremelnici, fără pic de respect pentru natură. Poate de aceea, zăpezile s-au retras acolo, în împărăţia munţilor, fără să poată fi atinse de oamenii haini, răi şi nelegiuiţi. Ele refuză să mai coboare pe râu la vale, să acopere cu trupul lor mizeriile de pe maluri, chiar şi de pe uliţele satelor, munţii de gunoaie din prăvalurile pădurilor, cioatele arborilor tăiaţi fără lege!

            Şi Dealul Stanchii este trist. Ierburile uscate urcă pe arbuştii scorojiţi de secetă. Nu au căzut valuri de nea prin feregarul uscat, să culce la pământ tot hăţişul, să facă loc de urcuş noului fir de iarbă al primăverii. Nu s-a mai veselit dealul. Copiii nu au mai urcat pe pârtie, să schieze! Sau să străbată povârnişul prin nămeţii crescuţi până la umerii lor de ninsorile iernilor de poveste. Nici în pripor, la Cârjan, nu se vede nimic, nici pe cărarea din Padină, pe unde făceam trenul săniilor şi coboram până în gheaţa pârâului Aninoasa. Se umplea uliţa de viaţă, de voioşie şi glasuri de copii. Ştiam să ne jucăm cu folos, nu ne certam şi ne ajutam unii pe alţii. Părinţii erau părtaşi la joaca noastră. Nu aveau de unde să ne cumpere săniuţe. Ei le lucrau cu meşterii din sat, din lemnul lor, ales cu grijă şi pregătit pentru a construi o sanie curajoasă, zburătoare, bună pentru o întrecere onestă. Şi profesorul de educaţie fizică de la şcoală era alături de noi, ne ajuta cu săniuţe şi schiuri din lemn de brad. Eram vreo douăzeci de copii în tot cătunul de pe Valea Moregilor. Astăzi, am văzut doar cinci copii, jucând o minge în asfaltul străzii. Numai ei sunt acum. Şi câţiva bătrâni. Multe case sunt pustii, nelocuite. Tinerii au plecat după lucru, rar se mai întorc în vatra copilăriei. Viscolul, uscat şi el, coboară discret pe vale, trezeşte din somnul toamnei cele câteva frunze de nuc rămase în ram şi se pierde pe uliţele goale, fără paşi şi voci de bună vecinătate. E multă tăcere în sat!

            Nu se mai văd ţurţurii la fereastră! Să lăcrimeze în soare, subţiaţi de căldura din sobă iar apoi gerul de peste noapte să-i modeleze iarăşi după vrerea lui. Ne aruncam peste stratul înalt de  nea, să desenăm oameni pe faţa neumblată a zăpezii. Mergeam la şcoală dis-de-dimineaţă, să croim noi pârtia pe uliţă, să călcăm adânc troianul care ne ajungea până la brâu. Zăpada era prietena noastră, ne ajuta şi ne pregătea să fim curajoşi. Nu ne plângeam că ne udăm sau că ne este frig, ştiam să ne protejăm. Astfel de amintiri sunt prezente doar în iernile copilăriei, când anotimpurile erau bine aşezate în rostul lor. Orele de derdeluş erau o adevărată sărbătoare. Satul era plin de viaţă. Chiotele şi glasurile clocotitoare de speranţă ale copiilor dădeau farmec jocurilor cu săniuţa şi aduceau în priporul de la Cârjan întreaga suflare juvenilă a satului. Pe atunci, satul avea viitor, oamenii erau acasă, cu treburile şi rosturile lor.

            Astăzi lucrurile s-au schimbat. Avem asfalt la poartă, dar poarta-i părăsită! Nu mai are cine să o deschidă. E mereu închisă. Se întâmplă ca mama să fie acasă, de vreo opt decenii şi mai bine. Şi ea se întreabă unde-s zăpezile. E prima iarnă fără zăpadă pe uliţă. Nici bunarul nu stă prea bine, e uscat de dorul zăpezilor. Şi ochiul apei din fântână are mai puţină lumină. Prea multă uscăciune e în preajma noastră. Pământul este în suferinţă, nici izvoarele nu mai clipocesc ca altădată. Nici gerul nu s-a arătat prea des în iarna aceasta. Ce să îngheţe? E obosit pământul, nu are vlagă, să dea putere germinării.

Parcă şi ghioceii din grădină se arată mai pitici. Le-a lipsit plapuma de nea să-i ocrotească şi să le ude sufletul. Au răsărit pe la sfârşitul de ianuarie, au înflorit şi au albit grădina în care noi i-am plantat la vremea copilăriei. Se vede că nu sunt în bucuria lor, ceva le lipseşte. Şi lor le este dor de mângâierea zăpezilor, de lacrima iernii purificatoare. Dar floarea lor, albă şi neprihănită, cu parfumul inconfundabil, alintă ochiul, mulţumeşte sufletul, înfrumuseţează viaţa. Zăpezile celeste au decis să ne spună adio în această iarnă, lăsându-ne fără bucuria lor, fără frumuseţea lor, fără puterea lor de revigorare. Ne-au părăsit pentru multă vreme sau au ales să ne avertizeze în acestă iarnă pentru fărădelegile ce le-am săvârşit noi, oamenii, faţă de natură? Să ne lase într-o aşteptare nelumească, până ne vom corecta atitudinea faţă de suferinţele produse naturii neprihănite? Şi să revină în viaţa noastră când vom merita să ne bucurăm de prezenţa lor?

 Până atunci, frumoasele zăpezi ne-au spus adio! Trăim prima iarnă fără zăpadă din viaţa noastră. Totuşi, zăpezile nu-şi uită prietenii! Ninsoarea lor pură, divină, a rămas în petalele ghioceilor din grădină. Cu floarea lor unică şi gingaşă, ei au împânzit în albul zăpezii grădina casei părinteşti. Mai e puţin şi ghioceii vor trece spre primăvară. Iar dorul pentru iernile de altădată va fi mai adânc, mai apăsător. Va fi dor înalt!