IMAGINI ÎN CUVINTE Mariana Popeangă Cornoiu, lumină şi bucurii pentru viaţă!

 261 total views

            Mă gândesc acum la oamenii rari ai acestui pământ, la sufletul lor frumos, la spiritul lor înalt, la înfăptuirile lor pentru lumina vieţii celorlalţi şi încerc să înţeleg de ce viaţa oamenilor buni se petrece aşa de repede spre spaţii veşnice, celeste. Un astfel de om este Mariana Popeangă Cornoiu, mamă venerabilă, remarcabilă profesoară, poetă de mare sensibilitate şi valoare artistică, un om de o rară structură etică şi profesională dăruit împământenirii binelui şi înfloririi frumosului pentru trainică trăire şi temeinică împlinire a vieţii şi omenescului.

            Fiind mereu prezentă în freamătul creativ şi primenitor al cenacliştilor de la „Columna”, dar şi în efervescenţa valorizatoare şi prolifică a Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, poeta şi-a înmănunchiat opera scrisă în volume cu titluri semnificative precum: „Făclii în templul tău, Eternitate”, „Esenţe”, „Dincolo de retină”, „Gânduri în trei rânduri”, „Ascultând cum creşte iarba”.

            Poezia Marianei Popeangă Cornoiu este o poezie profundă, pătrunsă de înţelepciune şi adânci străfulgerări prin timp şi spaţiu. Versul construit cu abilitate artistică evadează din locul terestru, existenţial, şi se extinde spre nemărginire în lumina şi dimensiunile spaţiului universal. Rostirile scrise şi nemărturisite ale poetei s-au petrecut mai totdeauna între firescul cotidian şi infinitul astral, între obişnuiţa trăirii umane şi nefirescul veşnic.

            În poezia „Cer de iarnă” sunt veneraţi părinţii, ca nişte sfinţi care au dăruit-o pe poetă cu o viaţă unică şi frumos trăită, iar după aceea s-au retras discret în veşnicie, să înnobileze din cer viaţa pe pământ: „Prin troienele din nori/Tata-n ceruri greu păşeşte,/Derdeluşuri pentru îngeri/Printre stele el clădeşte.//Doi copii plcaţi cu el/’Nalţă oameni de zăpadă./Prin troienele din cer/Tata-i ţine să nu cadă.//Furca mamei toarce gerul/Şi cad scame de zăpadă/O vârtelniţă e cerul/Şi se ţese pânza dalbă//Să se-ntindă pe pământ/Peste gândurile negre,/Până când, în primăvară,/Va-nflori speranţa verde.”

            A fost o admiratoare a frumosului existenţial, iubitoare de viaţă şi valoare, împătimită de natură şi minunile ei perene, un spirit generos şi altruist, dăruit oamenilor, un educator desăvârşit, o minte sclipitoare şi un dascăl făuritor de caractere, un om înzestrat şi tainic însufleţitor de destine. Aşa o regăsesc în poezia „Şi cum să nu-mi  aduc aminte”! Versurile curg mlădios spre inimi şi gânduri: „Era târziu şi era toamnă…/…Şi cum să nu-mi aduc aminte,/Că amintirile sunt sfinte,/Îţi bat la uşi şi la fereastră/Când bruma vieţii-n prag adastă./Şi te ajută s-o alungi/Când nopţile îţi par prea lungi!/Cu ochii minţii retrăieşti/Şi-n suflet simţi cum înfloreşti/Ca merii, care-n prag de toamnă,/Nu-şi lasă mugurii s-adoarmă.”

            Credinţa în adevăr şi speranţă o face nemuritoare. Versul ei este o continuă mirare. A fost o persoană optimistă, răzbătătoare, iubitoare de viaţă şi frumos: „Aceasta este a vieţii mare artă:/Să trăieşti mereu rănit de dor,/Ca şi când ai fi nemuritor.” (Arta vieţii). Drumul fecund prin existenţă nu are oprire, el continuă până dincolo de viaţă, până dincolo de cer:”Să respir muzică,/Să zâmbesc cer,/Să scald lacrima/Până ce pier.”(Trăire sublimă). Nici satul nu pleacă din vatra milenară, el doar se mută în deal generaţie cu generaţie: „Satul s-a urcat în deal,/Alt val vine după val…/Pe poteca timpului/Urcă-n culmea dealului.” (Generaţii). Transcedental, poeta se simte învăluită de dorul de a fi şi nici dincolo de fiinţă nu încetează să elogieze viaţa, cu tot farmecul ei: „Simt iarba crescând în mine/Nu mi-e teamă, chiar mi-e bine/Fiindcă-n lanul ei zăresc/Maci de câmp ce înfloresc.”(Senectute).

            O altă dimensiune semnificativă a operei Marianei Popeangă Cornoiu o reprezintă haiku-urile, adunate în volumul „Dincolo de retină”. Acestea reflectă talentul, spiritul elevat şi unicitatea unei gândiri strălucitoare, luminoase. Multă viaţă în „doar iarbă/om sub ascuţiş/de vreme”. Efemeritate în „trecere – /pasul pe nisip/şters de val”. Statuia ţăranului zvelt, aflat la cosit, „lângă mejdină/pălăria de soare – /arşiţă mare”. Ritualuri mistice ce se petrec „lângă pădure/hora sânzienelor – /noapte de vară”. Lumina ce străbate întunericul în „amurg răcoros – /pe poteca ştiută/doar licuricii”. Primăvara din toamna vieţii în „nunta de aur – /amândoi numărându-şi/primăverile”. Apa-sursă de viaţă, în „boabe de rouă/pe o frunză căzută – /broşă pe rever”. Poetul nemuritor în „florile de tei – /visul eminescian/rămas pe pământ”. Binecuvântarea pădurilor în „jirul încolţit/sub frunzele umede – /freamăt de codru”. Puterea familiei în „fraţi îmbrăţişaţi/în casa părintească – /sâmburi de nucă”.

            Comemorăm trecerea unui an de zile de când poeta Mariana Popeangă Cornoiu a trecut în lumea îngerilor, în dimineaţa zilei de 10 februarie 2019. Dar, poeta nu a plecat, îşi poartă paşii într-o „călătorie prin pădurea de mesteceni/învăluită în ceaţă, /drumul spre ea a durat o viaţă”. Opera poetei rămâne la locu-i meritat în cultura noastră, spre o mai dreaptă şi laborioasă cinstire a valorii ei. Amintirile ei mângâie sufletele celor ce au cunoscut-o, ca om frumos, bun şi iubitor de viaţă.