IMAGINI ÎN CUVINTE Lângă sufletul râului

 2,293 total views

                Păşim pe poteca şerpuitoare spre inima zăvoiului verde, peste prundişul care în urmă cu două decenii era acoperit de apele sclipitoare ale lacurilor din hotarul de apus al satului Padeş, undeva, la Valea de Hotare, pe locurile în care excavatoarele au scormonit după pietrişul pe care autocamioanele l-au transportat în munţi pentru a-l încorpora în barajul de la Valea Mare. Lacurile nu mai există, câţiva săteni haini la gând le-au răpit cerul cu stele într-o noapte tragică pentru viaţa luciului de apă înfiinţat aici de alţi oameni frumoşi la suflet şi pricepuţi în arta remodelării naturii în care noi trăim.

Străbatem în tăcere calea spre luminişul înconjurat de arini zvelţi şi umbroşi. Paşii se afundă în covoraşul de iarba deasă, împestriţată cu flori albe, flori galbene şi alte buchetări de petale colorate cu care zăvoiul se înveşmântează în fiecare început de vară. Rămurişul răsună de trilurile păsărilor. Cele mai stăruitoare în cântec sunt mierlele, ici-colo se aud glasuri de piţigoi, sticletele îşi prezintă şi el partitura. Gureşe sunt şi vrăbiuţele, ascunse prin tulpini verzi de iarbă. Dinspre vârfuri de coastă, din pădurea cu fagi şi stejari falnici, răzbat ecourile glasului solitar al cucului, dinspre malurile cu sălcii – îşi prezintă cântecele pupăza şi turtureaua. Întreg zăvoiul freamătă în concertul inedit al păsărilor cântătoare.

Câtă simplitate şi bună rânduială între vieţuitoarele locului! Ce sălbăticie divină stăruie aici, în preajma susurului tainic al râului! Motrul curge liniştit, ca un blând trăitor, printre pâlcurile de arini şi sălcii. Valul este domol, rar înspumat în repezişuri şi nevolnic izbitor în rădăcinile dezvelite ale arborilor protectori bine crescuţi în malurile mai înalte.

S-au petrecut zilele dintâi ale lunii iunie. Prietenul meu, Floricel din Floreştii Mehedinţiului, şi-a instalat prisaca tot la marginea luncii, nu departe de răcoarea umbrelor de nuc. Vine aici, vară de vară, cu albinele lui hărnicuţe să culeagă mierea florii de câmp. Zumzetul lor poate fi auzit şi prin florile din iarba zăvoiului. Ele au grăbit cu sârg polenizarea fiecărei flori din sămânţa căreia s-au împânzit prin zăvoi fir cu fir iarba verde şi alte flori care umplu acum cu miresme şi frumuseţe poienile dintre ape şi soare. Stau de multe ori şi mă întreb cum ar arăta natura fără osârdia discretă a albinelor, fără lucrul lor miraculos, fără glas, fără pretenţii. Şi înţeleg până la urmă cât de datori le suntem acestor insecte neobosite şi trebuitoare unei vieţi frumoase şi bogate.

Ne apropiem de albia râului şi privim în adâncuri de gâldaie, acolo unde creasta valului se stinge în luciul de oglindă al Motrului frumos curgător sub gânduri de dealuri şi munţi. Peste bolovănişul de pe fundul apei se zăresc umbre străvezii săgetând curentul repejor al apei. Urmărim această misterioasă mişcare şi, mai sus, pe zariştea albiei, suntem surprinşi de zborul spectaculos şi intempestiv al păstrăvului peste frunţi de val, după care, acest peşte ager se pierde iar în adânc de râu limpede, cristalin. Inconfundabilul salt de păstrăv este un semn că râul se află încă sănătos, trăieşte şi rezistă în lupta lui tenace cu cei care continuă să îl polueze în mod lamentabil şi iresponsabil.

Rămânem mai mult timp pe malul încărcat cu pietriş mărunt de ultima viitură. Printre ramuri de sălcii se aude un zgomot nedesluşit, de parcă s-ar fi lăsat tot codrul verde peste noi. Ne dumirim când peste vadul larg plonjează o pereche de raţe sălbatice, care-şi construiseră cuibul tocmai aici, în arinişul primitor şi ocrotitor al călătoarelor pripăşite vremelnic pe la noi. Păstrăm postura de statuie pe mal de râu şi admirăm alunecarea în liniştea undelor a celor două păsări înnobilatoare de mediu până la urcarea acestora pe prundişul cu locşorul lor de viaţă greu vizibil pentru orice ochi iscoditor.

Suntem lângă sufletul râului şi nu mai vrem să plecăm de aici. Întoarcem privirile în susul strălucitoarelor valuri curgătoare, pe sub bolta verde a codrului de arini, cu iluminări de cer albastru şi soare prietenos. Din smidărişul verde al  costişei răsare  instantaneu chip ţanţoş de căprioară coborând spre râul legendar, uşor şoptitor în cursu-i milenar.  Minunea pădurilor se opreşte în susur de val, îşi ostoieşte setea, ridică privirea peste împrejurimi asigurându-se că este departe de orice primejdie, trece la pas râul şi se pierde liniştită în desişul zăvoiului ca şi cum nimeni nu ar fi zărit-o.

Dincoace, peste alte răsăriri de valuri mărunte, se aude alt zumzet de albine. A fost mai întâi  zor mare în floarea salcâmilor rătăciţi între arini, acum este  zor la floarea de soc şi se pregăteşte zorul de nuntire cu floarea tămăduitoare a teiului. Albinele zoresc şi aici, fără răgaz, în concertul unic al zăvoiului.

La doi paşi de malul cutreierat de ciobani cu turmele de oi, pe pârâiaşul rănit de trunchiurile trase de tractoarele tăietorilor de pădure, se vede coborând o povară. Este Ion din Sălci,  vine din aluniş cu o legătură de târşi de alun pentru fasolea căţărătoare din grădina de sub coastă.  Oamenii din sat îl ştiu bărbat cumsecade şi iubitor de muncă. De aceea îl preţuiesc şi îl respectă. Îi dăm şi noi bineţe, se bucură de salut şi îşi vede de treaba lui.

Am umblat aproape o jumătate de zi însoţind cursul liniştit al Motrului. Sufletul râului nu îmbătrâneşte, vadurile sunt la fel de limpezi, dar asaltate de urme ale poluării iresponsabile. Râul nu poate povesti toate păţaniile din drumul său prin lume, dar îi încearcă uneori pe prădătorii naturii cu ale lui arme, apărându-se pe sine şi vieţuitoarele cuibărite pe aproape.

Revenim prin zăvoiul purtător de amintiri. Parcă auzim hohotind copilăria. Sunt foarte departe acei ani când, copii fiind cu oile la păşunat printre izvoarele clocotitoare în vuietul văii, ne căţăram pe vârfuri mici de arini să ne jucăm de-a trambulina. Frângeam cu greutatea noastră tinerii arbori şi aterizam în  valul de iarbă. Trăgeam apoi crengile după noi, să facem case din frunziş în care ne ascundeam de arşiţa verii. Apoi ne opream la râu, la scăldat în cel mai adânc crov din albie, de răsuna valea de glasurile noastre inocente.

Eram veseli, ageri, plini de viaţă, neobosiţi şi mereu alergători prin frumuseţi de poiene, la fotbal cu mingiuţa şi alte jocuri generatoare de mişcare, în dulcele freamăt al copilăriei noastre frenetice şi netulburate de ispititoare născociri tehnologice. Motrul era raiul copilăriei, aici ne găseam iureşul şi frumuseţea acelor clipe de neuitat. Lângă sufletul râului, copilăria noastră era la ea acasă, inocentă, tainică şi neprihănită!