Întoarcem cu mare grijă filele hrisoavelor îngălbenite de trecerea timpului în încercarea de a redescoperi crâmpeie din memoria anului 1821, din acea zi de 23 ianuarie petrecută acum 199 de ani pe meterezele ridicate de pandurii pregătiţi de luptă în glia rece din inima Câmpiei Padeşului.
Ne facem drum mai întâi spre cetatea gândului şi rugăciunii Slugerului comandir al pandurilor, la Tismana, spre turnurile medievale înălţate în pavăza genunilor de aici, sub cerul albastru al brazilor şi munţilor blânzi şi ocrotitori. Iarna s-a moleşit pentru vreo câteva zile, dar dinspre adâncurile codrilor zvelţi viscolul anunţă întoarcerea marilor zăpezi, întemeietoare de rod şi izvoare. Nămeţii se zăresc doar în piept de munţi, în largi depărtări de zare, numai şuviţele subţiri strânse de gerul nopţilor sclipesc printre vălătuci de frunze veştede, prăvălindu-se spre râu. Mângâierea soarelui neînţeles de plăpând pentru aceste zile sloboade lacrimi de izvoare peste streşini de stânci tăioase şi semeţe. Şuieră fagii în culmea Cioclovinei. Şi Stârmina şi-a lepădat coloanele de gheaţă.
E linişte adâncă în preajma mănăstirii. Rece e amvonul, străvechi şi auster, mormântul călugărului ctitor Nicodim. Ne este imposibil să străbatem timpul, încercăm totuşi un exerciţiu de iamginaţie. Am vrea să-i auzim, dar nu se mai aud paşii Domnului Tudor. Maica stareţă ne spune că îşi lăsase calul în grija oştenilor şi intrase la sfat de taină cu arhimandritul. În liniştea sacră a bisericii, în taina credinţei şi spiritului creştin, se fac aici ultimele potriviri la cuvântul către ţară şi la programul revoluţiei.
Comandirul venise în mare grabă şi totul trebuia chibzuit cu înţelepciune şi aşezare în suflet şi nevoi de neam şi ţară. Pentru că, peste dealuri, în deschiderea munţilor de pe Valea Motrului, Tudor era aşteptat de Adunarea Norodului – cea „orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”. Cronicile spun că nu a zăbovit prea mult la mănăstire. Şi-a rânduit scopul şi planurile şi-a luat ceata de oşteni şi s-a îndreptat prin puterea iernii spre Padeş, unde era aşteptat de mulţimea de moşneni şi de căpitanii săi de panduri pe care îi stabilise cu multă vreme înainte de ziua cea mare pentru norodul osândit.
Păşim peste podurile de gheaţă dantelate de ger între malurile Tismanei şi alegem să urmăm drumul lui Tudor, peste poteci ascunse prin pădurile negre ale codrului, pe urcuşuri şi coborâşuri de cornete, prin lăsători şi văioage înfundate de vijeliile anotimpului sau gândul nătâng al omului acestor vremuri, părăsit de buna instruire şi grija pentru codru. Trecem scocul pădurilor de stejar dinspre Costeni, Izvarna şi Celei şi ajungem pe locul unde, cu aproape două secole în urmă, a răsunat glasul justiţiar al lui Tudor Vladimirescu.
Urcăm în tăcere treptele monumentului ridicat în memoria revoluţiei. Privim mai întâi scenele din basoreliefurile în bronz iar apoi spre depărtările mărginite de zidul munţilor, cu văile şi drumurile pe care au coborât cetele de panduri nemulţumiţi, de la anul 1821. Fusese un ianuarie aspru şi geros atunci. Oamenii nu au pregetat să vină lângă cel care le făgăduise dreptatea. Tudor era tânăr şi puternic, avea numai 41 de ani.
Aici, la Padeş, inimile năpăstuite ale oamenilor se deschiseseră în faţa agerului vătaf de plai pe care îl considerau acum conducătorul lor. Mulţi moşneni din Padeş aflaseră de dreptăţile Slugerului şi s-au legat cu sufletul de el, urmându-l în ridicarea la lupta cea mare. Odată ajuns în mijlocul lor, Tudor îi măsură cu privirea, lăsă lumina ochilor să le umple inimile de încredere în izbândă, cutele şi neliniştea de pe chipul său să le spună tuturor despre omul îndrăzneţ, aprig şi tenace, hărăzit şi aflat aici să-i ocârmuiască în lupta pentru dreptate şi libertate. În câteva clipe, vocea Domnului Tudor răsuna peste mulţime, peste dealuri şi munţi. „Proclamaţia de la Padeş” intra în conştiinţa pandurilor şi în istorie prin grai simplu, românesc: „Multă sănătate, fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti!…”
Focurile fumegau, adunarea încremenise şi privirile parcă îngheţaseră. Din şaua calului, cuvintele Domnului Tudor, sculptate azi în bronzul monumentului, înflăcărau inimile şi conştiinţele celor ajunşi la marginea răbdării, clocotind de nedreptate: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.
Proclamaţia a declanşat lupta poporului pentru dreptate, slobozenie şi mai buna chiverniseală a ţării, despre adunarea de la Padeş află toate cancelariile imperiale ale Europei iar lacrimile revoluţiei încep să curgă şi se pare că şi astăzi, la aproape două veacuri, ele nu s-au mai uscat în ochii multor pădeşeni şi români.
Din acest moment, conducătorul revoluţiei era recunoscut a fi Domnul Tudor, cel predestinat să lupte pentru dezrădăcinarea răului şi încetarea robiei, pentru repunerea ţării în drepturile ei străvechi, pentru împlinirea propriei făgăduinţe către popor: „Eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute (…) nu mai este însă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aici încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui…”
Prin lupta şi savârşirea sa, Tudor a determinat schimbarea rânduielilor în ţară. Dar silniciile şi nedreptăţile nu s-au stins. Ele mai întunecă şi azi viaţa românilor. Din nefericire!
