IMAGINI ÎN CUVINTE În boarea dimineții

Loading

            Septembrie intră cu paşi adânci în colbul drumului pierdut printre răzoarele miriştilor de porumb. Începe a ne zgribuli răcoarea dimineţii. Ştim că august s-a reîntors în crugul vremii, făcându-ne să aşteptăm până spre miezul zilei, pentru a simţi niţel mângâierea căldurii. Dinspre fundături de vale, printre crânguri şi coline încă nepărăsite de vălul zorilor, coboară spre vadurile Motrului, valuri-valuri de briză ancestrală. În vâlvătaia răsăritului, se conturează discul de foc al soarelui. Peste livada cu nuci încă plini de frunze verzi încep a săgeta raze de lumină, apoi valea este cuprinsă încet-încet de spectacolul redeşteptării zilei.

            Rătăcind în liniştea naturii, încercăm să pătrundem în ascunzişurile zăvoiului. Am lăsat în prundiş firele de iarbă ofilită, mâlul uscat şi coşcovit de secetă din crovurile rămase fără apă. Este foarte aproape păpurişul pudrat cu fulgi de vată. Pe maluri se zăresc vârfuri de arini pitici, cu multe iviri de rădăcini golaşe părăsite de luciul apei sorbite de arşiţă, peste care trec nepăsători stârcii în cătarea brotăceilor. Undeva, pe-un moţ de verdeaţă udat încă de firul izvorului nesupt de dogoarea vremii, distingem silueta unui stârc alb, încremenit ca o statuie între pământ şi cer.

Peste orizont nu se zăreşte niciun nor. În culoarea cerului albastru se deschide deodată zborul păsării deznădăjduite. Ţipătul ei sparge tăcerea dimineţii. Peste chipul munţilor se ridică apoi silueta altor păsări iar glasul lor ne transmite semnale despre neliniştea ce a cuprins vietăţile aciuate în peisajul din preajma râului Motru după ce superbele lacuri din Valea de Hotare au devenit legendă rămânând doar în amintirile oamenilor. Cu mulţi ani în urmă, nişte localnici cu minţile răvăşite de ură şi răutate le-au surpat digurile, golindu-le de viaţă şi frumuseţi.

Pe la ferestrele satului se aud cântând cocoşii. Spre uliţa lui Toma se iveşte un mic ciopor de oi. În această toamnă se culege mai devreme porumbul, o căruţă coboară hurducăind pe priporul dintre delniţe. Satul începe o nouă zi, dar mai înbătrâneşte cu încă un anotimp. Undeva, sub umerii dealului, se aude un cântec de coasă. Cineva coseşte acolo. Să fi crescut iarăşi iarba verde în lunca izvorului de sub nuci? Nu ştim dacă privighetorile s-au aşezat din nou pe toporâştea de coasă, dar şuierul ei printre ierburi susură fabulous în boarea dimineţii.

            Pătrundem spre vadul râului, prin tufe, rugi şi ierburi înalte. Sub cupola arinilor şi-n oblăduirea umbrelor, iarba se pleacă spre vatra zăvoiului lăsând vederii dâra paşilor noştri peste covorul verde, neatins încă de botul moale al turmelor de mioare. Dinspre rămuriş ne întâmpină şuierătura mierlelor, nehotărâte încă să-şi caute de drum spre ţinuturi mai calde. Suntem încântaţi să ascultăm chiar triluri de privighetoare. Stingem sub paşi lumina bobului de rouă, fără să-i simţim mâhnirea. Poate ar fi vrut să ne povestească despre bogăţia lacrimilor sale, din dimineţile de vară, când rătăceam desculţi prin iarbă şi ne-nvioram în plânsul său, udându-ne în repetarea paşilor şi dezmierdându-ne în duhul răcorii de sub arini. Poate ar fi vrut să ne dezvăluie tristeţea ce-l ţine pe loc, să nu-şi piardă puţinul de apă lăsat de arşiţă, să mai ţină cu fiorul răcorii divine, cu vigoarea şi zvelteţea firului de iarbă. Nu ştiu dacă am reuşit să-i înţelegem tăcerea, să-i desluşim vrerea.

            Ne udăm palmele trecându-le prin creştetul pământului şi ne răcorim faţa în zvon de dimineaţă, cu lacrimi din strălucirea bobului de rouă. Nu-i auzim suspinul, dar ştim că îşi alintă sufletul şi-şi împlineşte puterea tot din sevele pământului udat de ape şi ploi. De aceea, el caută mereu umbrela umbrelor, răcoarea, dimineţile, luminişurile, zăvoaiele! Sub scuturi de secetă, lumina lui se stinge discret şi sigur!

            Înaintăm prin ariniş şi ne oprim pe malul râului subţiat de apăsătoarea zăpuşeală a verii. Ne întristăm adânc şi regretăm nevolniciile de gând şi faptă umană petrecute în preajma albiei strălucitoare. Mormane de gunoaie sufocă raiul firului de iarbă, agresând verticalitatea lăstarului şi cuminţenia izvoarelor. Efecte ale infamiei poluează albia, primejdiind limpezimea undei, culorile peisajului, puritatea naturii. Fără să fim părăsiţi de nădejdile reîmprospătării mediului, salutăm prezenţa pescarilor printre bulboanele înspumate, sălbatice şi spectaculoase, privim cu mirare zvâcnetul argintiu al cleanului agăţat în undiţă. Remarcăm îngrijorarea acestor oameni pentru sănătatea râului şi admirăm pasiunea lor pentru sportul ager al voinţei, calmului şi stăruinţei.

Şi lui Dragoş îi place pescuitul! De aceea am venit împreună la râu! Este un tânăr riguros, grijuliu cu sine, meticulos şi preocupat de suferinţele naturii. Cunoaşte geografia râului, cu farmecul şi capcanele acestuia. Motrul curge sclipitor în vâltori, tăcut şi lin în vaduri, năvalnic şi susurător în repezişuri. Valea sa este pitorească, suprinzătoare şi misterioasă pe alocuri. Gâldaiele împrumută verdele de smarald al bolţilor de arbori verzi de pe maluri, imaginea norilor albi sau seninul cerului.

Ne furişăm printre măceşi mărgelaţi în roşu şi rugi cu mure gustoase prinse în miresmele şi aromele toamnei, trecem puntea din Vadul Morii şi rătăcim  în lungul râului. Dragoş intuieşte umbletul peştelui. I-am admirat capturile din ultimele hoinăreli pe râu. Îmi arată pe neaşteptate locul unde vadul se răzleţeşte după nişte sălcii şi aruncă undiţa în sforul apei bulbucite, după rădăcinile unui arin bătrân.

Abil în mânuirea undiţei, observă imediat ce plumbul pleoscăie în faţa apei, scufundarea fulgerătoare şi neobişnuită a pluţii. Smuceşte scurt undiţa şi scoate din adânc de albie o minune de păstrăv indigen. Clar, luminat, alunecos, sclipicios şi împestriţat cu puncte negre şi roşii, cum rar poţi să vezi, peştele se rostogoli în iarba verde de pe mal. Îl eliberă apoi în găleata cu apă, să-l admire în tot farmecul său. Apoi îi dărui libertatea vieţii, slobozindu-l în creasta valului rătăcitor prin lume. Era un exemplar potrivit de mare, viu colorat şi sclipitor de frumos. Nălucirea lui ne-a fascinate pe toţi, semăna izbitor cu cel din seara precedentă, când îl scăpase din cârlig şi-i zburase ca o umbră verzulie peste fruntea valurilor. Câtă uimire, zvâcnet şi bucurie, câtă frumuseţe ne dăruieşte natura curată şi eternă!.

            Ce clipă rară! Şi ce spectacol scurt! Podoabă din bogăţia râului, păstrăvul tot mai frumos e-n susul apei, înotând repede-repede în contra şuvoiului, lipit de afundul albiei, pe faţa pietrelor şi ascuns în culoarea lor. Pentru farmecul vieţii, aşa cum îi stă bine naturii neumblate, virgine!