S-au tot schimbat rânduielile prin vârtecuşul vremii. Natura este mereu rănită în rostul său existenţial. Luna lui Undrea a uitat cojoacele groase acasă şi s-a oprit pe uliţa satului cu zile de primăvară, înflorind ghioceii de sub glia grădinii. Tot cu soare de primăvară s-a întors în sat şi Făurar în primele lui zile. Apoi s-a cam întunecată la faţă, a devenit trist şi tăcut, de parcă i-ar lipsi cam multe din bunurile pe care şi le-a adus pentru lumea plină de doruri. Copiii aşteaptă cel mai mult vânturarea norilor, să se umple costişa de omăt! Şi ogorul cu grâu aşteaptă!
Se pare că zăpezile întârzie prin depărtări de timp. Oamenii cred că sunt sechestrate de nevolnicele porniri ale anotimpului. Cerul este încă sărac, norii albi nu au învăţat să ningă iar munţii s-au uscat de dorul iernii. Au strâns în chingi de gheaţă izvoarele, să adape soarele. Au trimis spre zări vânturile să întoarne norii grei, să risipească peste culmi steluţe de nea ori lacrimi de ploaie, să cânte iar râurile şi să-nflorească bucuria de a trăi într-o lume cu freamăt de viaţă liniştită, strălucitoare, fără griji ancestrale.
E prea devreme printre noi, câteodată, primăvara! Atinsă de valuri rebele de vânt cald, iarna îşi ţine încă zăpezile în templul genunilor din munţi. Prea multă gâlceavă este în cetatea anotimpurilor. Te mângâie primăvara în miezul iernii, foşneşte ninsoarea în floarea primăverii. E vară în sufletul lui martie şi în bobul lui octombrie. Şi câte nu-s? Aşa s-au amestecat de rău vocile şi obiceiurile vremii, încât naturii îi vine tot mai greu să-şi afle rosturile iar omului, tot mai îndepărtată îi este tihna şi dulceaţa traiului.
Îl reîntâlnesc pe Uica Gherasie, cu ochii scăpătaţi şi umbră în priviri, căutând orizontul, cu sudălmi încoace şi-ncolo, că prea sucită-i şi vremea asta. Tace câteva clipe, să-şi ostoiască năduhul, şi tot el ne aminteşte că această neorânduială a anotimpurilor se trage din imprudenţele şi lucrurile nefireşti ale omului fără suflet şi măsură, lipsit de credinţa în Dumnezeu şi de cumpătare pentru tot ce ia din prinosul naturii. Iată de ce el se întreabă şi ne întreabă de multe ori!
Unde-i izvorul pur? Dar strălucirea râului limpede, vuind să sune valea? S-a stins pentru o vreme ochiul fântânii! Multe frumuseţi şi rosturi îl ocolesc pe omul neprietenos. Suntem în februarie şi iarna nu este acasă. Îngheţat şi gol şi însetat e firul grâului. Mâhnit şi istovit este ogorul neîntroienit de foşnetul ninsorilor. Abia se trage printre pietre înalte Motrul supt de seceta tenace. Nepieritoare şi tăcută rămâne valea răsunătoare de altădată. Numai în fotografii se mai văd urmele pline de poveste din adâncimi de nămeţi din iernile pline de sănătate. Neclar este orizontul spre care mai zboară când şi când stârci pripăşiţi prin bălţile din vale, desfidând neputinţele anotimpului. Ei se întorc mereu, spre bălţile dăruite încă cu oglinzi de ape şi umblet de peştişori.
Coborâtă acum pe crestele Godeanului, iarna albeşte subţire culmile munţilor, îmbrăcând piscurile de piatră ale Carpaţilor uitaţi ocoliţi fastul nămeţilor înalţi. E nevrednică vremea acum!
Zborul fulgilor întârzie să revină pe Valea Moregilor, la Padeş, mai aproape de oameni. Sunt prea multe pulberi în aer, aripile zăpezii ar înnegri acum în dansul molcom al fulgilor până la depunerea pe uliţa satului şi astfel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea, culoarea. Acesta-i gestul lor, un fel de răspuns la îngâmfarea şi frenezia omului, prea nerăbdător şi grăbit în orizontul acestui început de mileniu. Retragerea iernii spre cetăţile dăltuite sălbatic de mugetul viscolelor şi strânsorile îngheţurilor, undeva pe creneluri de Parâng sau Retezat, în Şarba şi Oslea, la noi, în orice primenire arhaică şi robustă a munţilor, este ca o aşteptare, ca un avertisment a lumii perene, durabile, până la îndreptarea nelegiurilor şi dezechilibrelor din lumea trecătoare, în care se pare, omul nu-şi mai regăseşte încă gândul şi fapta potrivite pentru binele universal.
Din tărâmul lor edenic, protejate de o forţă zeiască, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa, rămânând acolo, sus, departe de privirile şi faptele omului imund şi hărţuit de îndrăznelile neaşteptate ale timpului. Prea prins de viscolirile cotidianului buimac, cernit de resurecţie, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de curgerea tăcerii, curgere în care natura îşi picură cu discreţie şi consecvenţă reproşurile lămuritoare.
Ignoranţi faţă de aceste semnale şi prinşi de impulsurile unui avânt neiertător, mulţi dintre semenii noştri fac eforturi vultureşti pentru o înavuţire perfidă, nesupusă ordinii divine, fapt pentru care multe dintre acţiunile ce preced această implicare sunt atinse de sancţiunea implacabilă a adevărului. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul iscoditor al lumii neprihănite.
Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor ogoarele ţării, de ce setea pământului e de nepotolit, de ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în pod, de ce-i nefiresc jocul copiilor noştri!
Iată de ce unii, care nu ştiu ce-i ecologia, se bat cu pumnul în piept că-s mari ecologişti, iată de ce această ţară nu mai poate fi patria celor patru anotimpuri!
Pentru acestea toate şi nu numai, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri de Carpaţi şi în templul cerurilor înalte, de unde ne mai face semn cu mâna, spre dezamăgirea celor de bună-credinţă. Se spune că iarna nu mai are încredere în noi. Este resemnată şi nu poate trece peste pragurile imaculatei cetăţi. Nu-i convine să afle că ar mai putea înviora aerul oraşelor, nu-i plac preţiozităţile periculoase ale lumii moderne, care-i ponegresc hlamida şi-i topesc viaţa!
Cu toate că se mai aud glasuri strigând: ”Iarnă, iarnă, mai trăieşti? De ce ne-ai uitat?”, anotimpul alb refuză să mai fie buretele îmbibat cu toate noxele imprudenţei umane, neprielnică pentru acest început de mileniu, care şi-ar fi dorit o cu totul altă plecare.
