Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Cânta-n răscruce o vioară …

IMAGINI ÎN CUVINTE Cânta-n răscruce o vioară …

Submitted by on 15 July 2019articol citit de 533 ori | No Comment

Frecvente frământări de gând, nenumărate şi, uneori, îndepărtate risipiri de amintiri răscolesc memoria timpului dăruit trecerii oamenilor prin fericirile şi încercările vieţii. Urcuşul spre Sohodol, cetatea de piatră cuibărită-n pragul Munţilor Vâlcan, se face tot dinspre Tismana, pe drumul şerpuind pe Valea Podului sub brâul cornetelor sure ce se arată mai sus de Pocruia. Porţile satului sunt mereu deschise călătorului venit de la răsărit, pe sub tâmpla fagilor voievodali, ori de la apus, dinspre Văieni şi Padeş, pe costişele dăltuite-n pieptul muntelui de ploi şi viscoliri, în întâmplări petrecute în lung de secole.

Căutăm calea bătătorită de vremuri şi vremelnici trecători spre obârşia satului istoric cu adânci rădăcini de neam românesc, venind tocmai dinspre stirpea basarbilor. Sohodolenii sunt mândri de originea lor domnească. Sunt oameni iubitori de viaţă, păstrători de datini şi obiceiuri străvechi, ageri, stăruitori şi hotărâţi în treburile lor, iscoditori şi plăcuţi la gulme, iuţi la joc şi plini de veselie, primitori de oaspeţi, săritori la primejdii, făcători de bine şi părtaşi la bine, adevăr şi frumos.

Şi-au coborât din trup de munte piatra cea mai trainică şi au zidit-o în temeliile caselor cocoţate pe văi şi coline, în cătune care urcă şi coboară cuminţi pe drumurile ce se despletesc între Ruşchiul şi Cornul, două vârfuri care îmbrăţişează cu braţele lor de păduri  întreaga aşezare. Şi Valea Mare. Şi Valea Mică. Grâul Lung, Grâul Bureţilor, Hoaga, Delurenii – denumiri emblematice ale cătunelor ce împlinesc satul răzleţit pe culmi şi povârnişuri, sub aura legendelor şi a îndemnurilor la noi zidiri pentru ziua de mâine. Zăboveşti pe şeile de stâncă de pe prispa munţilor şi, privind spre adâncimea văii, unde Sohodolul – pârâul ca o dantelă argintie de apă  încovoiată peste gleznele zgrumţuroase ale muntelui întinereşte valea cu susur şi tropot de viaţă, ai impresia că te cuprinde de departe timpul istoric, cu ale lui minuni de înţeles.

 La margine de vară, iulie nu mai răsuceşte colbul în mijlocul potecilor. În acest an, dinspre Sliva şi Merişor s-au slobozit ploi repezi şi nărăvaşe. Au udat bine pământul şi-au împlinit rodul grădinilor dintre ape. Scânteietoare ca niciodată, izvoarele au tot ţâşnit voiniceşte din strânsori de stâncării, coborând tăcute în arterele de viaţă ale satului. Veşnicindu-şi parcă îndeletnicirile pentru casă, sohodolenii şi-au urcat la timp căpiţele în pătuege, să aibă de unde slobozi la iarnă nutreţ pentru turmele aflate la vărat acum pe plaiurile din Frumosu şi Păltinei. Au rărit de ramuri carpenul şi stejarul, le-au făcut pat de frunze la poale de tulpină şi-au rânduit până la vârf de copac claia cu fân, iar de priveşti pieptul colinei, vezi străjuind aproape pădurea cu pătuege pentru iernat. Pitoresc e peisajul, străveche şi necesară este strădania păstorilor de-aici!

Nu apuci să laşi pasul spre vatra acestor locuri copleşitor de frumoase că, undeva, lipită de tâmpla cornetului, cu ferestrele aprinse de soare, se mai alege dintre proprietăţi căsuţa vestitului lăutar al satului – Ion Munteanu, Rudaru, cum îl ştia toată lumea. Învăluită de mister, sub ramuri de nuc ocrotitor, aceasta încearcă să veşnicească memoria celui ce aduna pe strunele viorii doine, balade, sârbe, hore şi cântece de petrecere pentru a sădi în inimile oamenilor bucuria de a trăi, împerechind destine şi primenind viaţa cu joc şi voie bună. Arcuşul său inconfundabil scotea din sufletul viorii melodii de neuitat. Măiestria şi talentul de a încânta prin melos şi armonie făcuseră din taraful lui Ion Rudaru cea mai cunoscută trupă de muzicanţi din această parte de ţară..

La nedei şi bâlciuri, la hramuri şi sărbători, în poiene, zăvoaie sau în răscruce de drumuri, sub zbor de stele şi-n adieri călduţe de zefir, Ion Munteanu era sufletul lumii. Vioara lui, contrabasul lui Nicu Ioja, acordeonul Mărioarei şi ţambalul Mariţei risipeau peste vale acorduri care aprindeau ritmul şi rândurile horelor şi sârbelor. Băieţi şi fete, bărbaţi şi femei, în lumina şi-n amurgul zilelor de vară mai ales, veneau să asculte şi să joace după vioara fermecată a renumitului lăutar din Sohodol. Şi la Godineşti, şi la Glogova, la Cloşani şi Orzeşti, la Tismana şi Pocruia, la Peştişani şi Topeşti, multă vreme şi la Padeş, horele de mână, sârbele, dansul şi bordeiaşul se legau cu freamăt de voioşie şi împerecheau paşii în năvalnice porniri,  înaripând gânduri şi deschizând taina visărilor de viaţă.

Şi astăzi, la troiţa din răscruce, în duminicile lungi şi blânde ale lui iulie, sătenii se-ntâlnesc la horă. Lăutari sunt alţii, dar vioara lăutarului din Sohodol mai cântă încă, undeva în memoria timpului şi-n amintirile celor care i-au îndrăgit cântecele. Pentru că, de multe ori, în inimi, glasul arcuşului învinge poruncile vremii! Iar cântecele lui Ion Rudaru din Sohodol răscolesc şi azi inimi şi frumoase aduceri-aminte. Pentru că era sărbătoare rară, de vis, când în răscrucea de la şcoală răsuna peste sat vioara lui Ion Munteanu. Şi se veselea tot satul!

                                                                                            

Comments are closed.