Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Sufletul viei

IMAGINI ÎN CUVINTE Sufletul viei

Submitted by on 30 September 2018articol citit de 737 ori | No Comment

 

Se duc spre adâncimi de toamnă zilele. Anotimpul întârzie să-şi deschidă toate cămările bogăţiei. Suntem dincolo de miezul lui septembrie şi cărările sunt încă înecate de creştetul ierbii înverzite de ropotul ploilor. Se topesc amiezile şi leapădă pe pământ căldura lui iulie, de parcă vara ar fi rămas agăţată de tâmpla cerului. Soarele înroşeşte orizontul dinspre dealurile Godineştilor, împrăştiind dimineaţă de dimineaţă suliţi de raze prin boarea pădurilor învelite încă de culoarea verdelui solitar. Răzleţeşte lumina peste răcoarea zăvoaielor ce însoţesc Motrul. Şi rătăceşte în urcuşul văii pline de tumult, până spre Poienile de Jos, sub frunţile stâncoase ale Ciutei.

Niţel după ivirea zorilor păşim spre vadul râului, să ascultăm susurul undei călătoare şi să vedem păstrăvul sărind în repeziş de val. Pe creştetul pădurii de arini admirăm silueta unor stârci cenuşii, cu gâtul alungit spre cer, surprinşi de nălucirea staturii noastre prin porţile sălbăticiei lor. Într-o răsfrângere de maidan, un culegător se opreşte să-şi umple găleata din măceşul năpădit de fructe. Pe prundişuri la deal se risipesc turmele de oi şi capre ale păstorilor din Padeş şi Văieni, căutând să tundă smocuri din iarba deasă şi verde a zăvoiului, tulpini fragede din raiul lăstărişului abundent.

Privim spre înălţimile Coastei Motrului şi ne întristăm zărind culmea fără pădure, după o jumătate de secol de trainică înălţare. E-n suferinţă acum, sub jaful care se petrece când proprietatea ajunge la agresorii de mediu. Ne doare să tot ascultăm grohăit de tractor în inima codrului. Să vedem stejarii doborâţi din verticalitate, târâţi pe văioage, peste vadul Motrului şi abandonaţi apoi pe covorul de iarbă verde. Ne ţine la inimă, nu găsim loc de trecere printre ramurile uscate tăiate din coroanele arinilor, printre crengi de fag lăsate pe întinderea dinspre maluri, printre grămezile de saci cu deşeuri basculaţi în sufletul naturii. Nu este cu putinţă să comparăm imaginea de acum a ţinutului cu aceea de pe vremea bunicilor noştri, când peisajul era curat ca lacrima izvorului.

E mai puţină zarvă prin zăvoi şi mirişti. Satul şi-a mutat treburile spre piepturi de dealuri acoperite de culorile toamnei, spre Măgură, Malaion şi Valea de Hotare. S-au copt bine strugurii în viile ce încarcă cu umbra viţei şi bogăţia bobului aceste înălţimi. A urcat apa în bunarul lui Nae, fântâna din sat cea mai nepăsătoare la arşiţă. Frasinul din colţul gardului şi-a aplecat frunzele sub apăsarea căldurii. Cireşul a început să-şi aprindă frunzele. Verde palid, galben, roşu, maroniu! Gutuiul şi-a îngălbenit bulgării de aur spânzuraţi ca nişte podoabe printre buchetele de frunze. Gutuile au căpătat încet-încet culoarea lunii din nopţile senine şi limpezi de septembrie.

Codin Zgarbură a urcat pe deal, la cules de vie, cu tot natul. În sprijinul familiei au venit aproape toate rudele şi vecinii. Se ajută oamenii! Aşa este la Padeş, vârful de recoltă adună forţele. Mai ales acum, când viile au dăruit cu belşug munca sătenilor din primăvară până-n toamnă. Dintre frunze-n veştejire, mâinile plăpânde ale Daciei culeg ciorchinele cel mai frumos. Fetiţa parcă numără bob cu bob gustând din dulceaţa strugurelui de ananas, spre bucuria bunicului care s-a ocupat de tăierea fiecărui butuc de vie.

Culegătorii încarcă pe rând coşurile şi găleţile cu ciorchini. Arome şi culori transpar din întinderea viei, cu mulţumire şi spor. Bărbaţii viguroşi coboară sacii cu struguri pe costişa abruptă a dealului până în răcoarea beciului. Aici, zdrobitorul de lemn stoarce din bobul rubinos mustul binecuvântat de soare şi sevele pământului. Nu mai sunt pe aproape pivniţele vechi de odinioară, zidite de străbuni în trup de deal, să rămână vinul aici, lângă rădăcina viei. Au apărut apoi conacele, cu două camere şi lăcaş de răcorire a vinului în scut de sigă, sub duşumea, dar vinul tot în vale a ajuns. Acolo sunt pivniţele acum, în vatra satului!

Codin şi-a meşteşugit singur butoaiele cercuite şi putinile în care va fermenta tescovina. Pentru doagele strânse în cercuri şi întărite cu fir de papură la gardin, a ales lemn de stejar tare în inimă. Mâinile noduroase ale bâtrânului apasă ritmic şi sigur muntele de boabe scăpat sub zimţii de lemn şi plimbă scaunul prin jgheabul înroşit de atâta lucru, să curgă şuvoaie de must aromat în hârdăul proptit la gura zdrobitorului. În jurul bunicului, peste strugurii din poverile vaselor, roiesc albinele desfătându-se cu aromele purtate-n miez de bob. Din vie, ele s-au mutat aici, pe drumul miresmelor de struguri, până ce acestea se vor sfârşi în buchetul vinului zglobiu din oglinda paharului.

Bătrânul i-a lăsat feciorului său, lui Dumitrel, un  deal de vie, cu peste o mie de buciumi în putere de rod. Codin ştie să înnobileze pământul şi să-i împlinească bogăţia. Şi teii de la capătul viei, tot de el sunt plantaţi. Puzderia de meri şi pruni ce îmbracă dealul de la un cap la altul este zămislită tot prin osârdia lui. Cireşii, vişinii, perii şi gutuii de pe lângă casă sunt şi ei înfiinţaţi tot de bucuria lui de a dărui fructe copiilor, nepoţilor, trecătorilor prin viaţă. Mai are el un năduf. Vede că feciorul lui nu prea are aplecare spre aceste treburi. Se mişcă greu şi nu se apropie cu pricepere de nevoile ţarinei. A numărat bine hârdaiele golite în putină şi a conchis că toamna aceasta a fost a vinului, măsurile de pe vasele din beci sunt mai promiţătoare decât cele de anul trecut.

Mulţumit, Codin căută în firida beciului ulceaua de pământ cumpărată în bâlciul de la Pocruia. Răsuceşte uşor slăvina de la putină şi sloboade în ulcea mustul gros şi dulce. Peste gura putinii se aude frământarea strugurilor storşi, ca un glas firav şi subţirel al trecerii perpetue a vinului spre oameni. Susurul nedefinit al viei se va stinge abia la alegerea tescovinei, când vinul va fi gata de scurs în butoaie şi damigene, la limpezit. Apoi, cântecul viei va fremăta întruna, tot mai stins, până la margine de vis şi dor.

Bunicul ridică ulceaua şi ascultă tăcut neastâmpărul năstrapilor sărind în larg de lumină. Nerăbdătoare, Dacia gustă din licoarea viei. Peste ochii ei se întinse mirarea bucuriei, pe vârful năsucului rămase o pată roşiatică.

Era sufletul viei! Lacrima ei celestă!

  

 

 

Comments are closed.