Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Septembrie cu flori de cireş

IMAGINI ÎN CUVINTE Septembrie cu flori de cireş

Submitted by on 16 September 2018articol citit de 517 ori | No Comment

 

 

Spre vârfuri de munţi se ivesc valuri de nori întunecaţi, fugăriţi din urmă de vântul rece al toamnei scăpat din misterele de piatră ale piscurilor înalte. De pe coastă zboară în roiuri răzvrătite mulţimi de frunze desprinse din creştet de fagi şi stejari. Se coboară apoi pe luciul apei de râu limpede curgător, ca un stol de călătoare resemnate şi triste, lăsându-se legănate de unduiri de val în voia soartei. S-a făcut oleacă de răcoare şi Motrul îşi închide nasturii de la cămaşa anotimpului adunându-se în şuvoaie răsfirate în răstoace, printre pâlcurile de arini lăsaţi pe picioare de nărăvaşele viituri ale verii.

Râul îşi poartă speranţele, şopteşte la fiecare zbucium de rostogolire-n praguri de bolovani, se-ntoarce puţin în rotocolurile dinaintea rădăcinilor înfipte-n val, salută parcă valea şi se duce apoi tot înainte, pe drumul lui, departe, tot mai departe, spre lumea mare. Uită de tot vuietul şi lupta cu stâncăriile munţilor, de şoapta răcoroasă a văii divine, de nuntirea întru miracolul energiei prin viforul turbinelor de la Valea Mare, de celesta pierdere de sine sub oglinda lacului albastru adormit între creneluri de munţi şi se regăseşte apoi, sub umbra barajului, mângâiat de vălul dimineţilor şi vraja răsăritului plin de soare.

De aici îşi reîncepe cântecul, în adânci şi repetate suspine peste lespezi de piatră sură. Răsună glasul lui mai jos de plaiuri şi poiene, pribegind pe sub pereţii înalţi ai Pietrei Cloşanilor, pe sub frunţile de ceaţă ale Muntelui Ciuta, ducându-se limpede-limpede prin ocolişurile din Vadul Rău, pe sub bolţi de punţi zidite peste albia înspumată şi frumos susurătoare. Pe-aici, în sforuri repezi, mrene negre zburdă-n cerul apei, cleanul se-ascunde-n adâncimi de toi, iar albitura jucăuşă împânzeşte fereastra gâldaielor. Sub cupola zăvoiului, pierdute în virginitatea locului, se aud încă  trilurile păsărilor aflate în pregătirea marii călătorii spre zări mai calde.

Dar valea nu mai sună, cum răsuna odată! Vuia pe sub păduri râul pornit de-acasă. Pădurea era zveltă, deasă şi neumblată. Lăsa să cânte râul şi-apoi vestea spre sat, să ştie fiecare că a plouat la munte. Acu-i subţire valul şi vadu-i fără vlagă. Puterea este sus, în râuri de lumină. Turbinele frământă pe sub paleţi şuvoiul. Năuc se-ntoarce râul în matca lui şi pleacă. Tot nenuntit ar vrea, să fie precum e spre izvoare! Dar vana nu se-nchide, turbinele adună fuior după fuior, îl răsucesc şi-l urcă în fulger de lumină. Şi să coboare-n noapte în casă şi prin sat, râul strălucitor şi blând!

Tăcut şi cinic doarme pe scoc de munţi barajul!

Poţi să asculţi, de vrei, să simţi cum cântă Motrul! E glasul lui, nu-i altul! Puţin schimbat e însă, de vifor şi de soare. Ar vrea să spună multe, priveşte către sat. Cloşanii-s tot pe vale, pe prund, pe lângă culmi. Şi ce minune este, să te-ntâlneşti cu ei, muntenii mei de-aici, rumeni şi rotofei, voioşi şi plini de vorbă, cu inima cât casa. Şi am venit la ei, în prima zi de şcoală. M-am bucurat să-i văd, dar am plecat oftând. Un tânăr îmi vorbise de casele rămase în singurătate. Îi era teamă să spună că fuseseră părăsite. Atunci am crezut că satul s-a oprit un pic în loc, a îmbătrânit puţin şi se odihneşte pe o bancă la margine de drum!

La şcoală am întâlnit mai puţini copii ca niciodată. Nu-mi pierd speranţa. Sunt optimist şi cred că satul îşi va reveni. Îi mai trebuie ceva, aşa, ca un sfat de taină cu încărcătura anilor, cu nepotrivirile timpului, ca el să întinerească!

Septembrie a presărat peste vârfuri de păduri gânduri de aramă. Privesc cu mirare în diorama anotimpului. Peste gardul de scândură, din cireşul grădinii, culeg flori. Sunt flori de cireş în pridvor de toamnă, înflorite în grădina bunicii de la Padeş. Încerc să-mi explic minunea, îl întreb şi pe Taica Ion. S-au buimăcit anotimpurile. Ce caută prmăvara-n toamnă? Să fie semn de toamnă mare, de iarnă grea? Albinele zumzăie în căuşul florilor culegând polenul. Ştiu ele, de-i toamnă ori primăvară? Ieri, pe malul Motrului, admirasem un salcâm înflorit a doua oară în acest an. Florile împrăştiau zâmbet, ca în primăvară. Astfel de curiozităţi mă fac să cred că anotimpul belşugului va fi mai lung şi blând, ţinând iarna departe de lumea satului meu.

În vii, pe trupuri de araci, ciorchinii negri şi-au pudrat obrajii cu străluciri de brumă, dar bruma n-a căzut pe frunza ruginie. În bobul copt se-aude cum şuşoteşte mustul. Mireasma lor te-mbie în panteon de deal, în viile agăţate până-n tâmpla pădurilor semeţe.

Obosiţi de-atâta aşteptare, strugurii coboară în deschiderea coşurilor de niuele. Lacrima lor umple vedrele cu vin. De-atâta rod, faţa Ioanei s-a umplut de soare. Din ochii ei culeg tot adevărul. E toamnă şi satul este încă acasă! Oamenii lucrează la cules de vie. Plini de bucuria rodului bogat!

                                                                                      

 

Comments are closed.