Niciodată nu a fost septembrie aşa de cald şi secetos ca în această toamnă. Mai este doar o săptămână până la echinocţiu şi pamântul rămâne tot pârjolit de arşiţă şi-ncărcat de colbul pufos al verii. Peste vârfuri de zăvoi, muntele îndrăzneşte să trimită valuri de nori întunecaţi, alergaţi din urmă de un vântuleţ rece şi timid, abia scăpat din adâncimi stranii de cremene sură, singuratică. De pe înalturi de costişă, se perindă-n adieri firave roiuri de frunze desprinse din creştet de fag şi stejar, din lăstărişuri abia întremate pe răsăriri de pante răvăşite de curând de tăierile sălbatice de arbori dezlănţuite de oameni fără legi şi respect pentru măreţia şi primordialitatea codrului în cetatea eternă a vieţii. Uscate şi deznădăjduite, frunzele zboară fără noimă şi se lasă apoi pe luciul apei, ca un stol de călătoare resemnate şi triste, pierdute-n leagăn de valuri către voia soartei.
S-a făcut oleacă de răcoare şi Motrul îşi închide nasturii de la cămaşa anotimpului adunându-se în şuvoaie răsfirate în răstoace, printre 
pâlcurile de arini uitate pe picioare de nărăvaşele descinderi ale drujbelor şi tăietorilor fără griji pentru protecţia şi temeinicia zăvoaielor. Râul îşi poartă speranţele, şopteşte la fiecare zbucium de rostogolire-n praguri de bolovani, se-ntoarce puţin în rotocolurile dinaintea rădăcinilor înfipte-n val, salută parcă valea şi curge apoi necontenit tot înainte, pe drumul lui, departe, tot mai departe, spre larg de zări şi lumea mare.
Încearcă să uite de truda cu stâncăriile munţilor, de nuntirea pentru miracolul energiei în viforul turbinelor de la Valea Mare, de celesta pierdere de sine sub oglinda lacului albastru adormit vremelnic între creneluri de munţi şi se regăseşte apoi, sub umbra barajului, mângâiat de vălul dimineţilor şi vraja răsăritului. De aici îşi reîncepe cântecul, în dulci suspine peste lespezi de piatră-ntunecată. Răsună glasul lui mai jos de plaiuri şi poiene, pribegind pe sub pereţii înalţi ai Pietrei Cloşanilor, pe sub frunţile de ceaţă ale Muntelui Ciuta, furişându-se limpede-limpede prin ocolişurile din Vadul Rău, pe sub bolţi de punţi zidite peste albie. Pe alocuri, în sforuri repezi, mrene negre zburdă încă-n cerul apei, cleanul se mai ascunde-n adâncimi de toi, iar albitura jucăuşă împânzeşte fereastra gâldaielor. Sub cupola zăvoaielor, pierdute în virginitatea locurilor, se aud încă trilurile păsărilor întârziate cu pregătirea marii călătorii spre zări mai calde.
Dar valea nu mai sună, cum răsuna odată! Vuia pe sub păduri şi munţi râul scăpat dinspre izvoare. Pădurea era zveltă, deasă şi neumblată. Lăsa să cânte râul şi-apoi vestea spre sate, să ştie fiecare că a plouat la munte. Acu-i subţire valul şi vadu-i fără vlagă. Puterea este sus, în râuri de lumină. Turbinele frământă în vifor de paleţi şuvoiul. Bulbuc de ape înspumate în străluciri albastre precum cerul ori verzi precum smaraldul tresare sub brâu de hidrocentrală. Năuc se-ntoarce râul în matca lui şi pleacă. Tot nenuntit ar vrea să fie precum e spre izvoare! Dar vana nu se-nchide, turbinele adună fuior după fuior, durăie întruna, îl răsucesc şi-l urcă în fulger de lumină.
Tăcut şi neîndurător doarme pe scoc de munţi barajul!
Poţi să asculţi, de vrei, să simţi cum cântă Motrul! E glasul lui, nu-i altul! Puţin schimbat e însă, de susur şi de soare. Ar vrea să spună multe, priveşte către sat. Cloşanii-s tot pe vale, pe prund, pe lângă culmi. Şi ce minune este, să te-ntâlneşti cu ei, cu muntenii mei de-aici, rumeni şi rotofei, voioşi şi plini de vorbă, cu inima cât casa. Şi am venit la ei, în prima zi de şcoală. M-am bucurat să-i văd, dar am plecat oftând. Un tânăr îmi vorbise de casele rămase fără oameni, pustii în legende nescrise încă. Îi era teamă să spună că fuseseră părăsite. Atunci am crezut că satul s-a oprit un pic în loc, a îmbătrânit puţin şi se odihneşte pe o bancă la margine de drum! Să-şi regăsească puterile! Şi mi-am pus multe întrebări pentru viitorul lui!
La şcoală am întâlnit mai puţini copii ca niciodată. Nu-mi pierd speranţa. Sunt optimist şi cred că satul îşi va reveni. Îi mai trebuie ceva, aşa, ca un sfat de taină cu încărcătura anilor, cu nepotrivirile timpului, ca el să întinerească!
Septembrie a presărat peste vârfuri de păduri gânduri de aramă. Privesc cu mirare în diorama anotimpului. Peste gardul de scândură, din vişinul grădinii, culeg flori. Sunt flori de vişin în pridvor de toamnă. Ieri, pe malul Motrului, admirasem un salcâm înflorit a doua oară în acest an. Florile împrăştiau zâmbet, ca în primăvară. Astfel de curiozităţi mă fac să cred că anotimpul belşugului va fi mai lung şi blând, ţinând departe iarna.
În vii, pe trupuri de araci, ciorchinii negri şi-au pudrat obrajii cu străluciri de brumă. În bobul copt se-aude cum aşteaptă mustul. Mireasma lor te-mbie în panteonul dealurilor, în viile agăţate până-n tâmpla muntelui. Obosiţi de-atâta aşteptare, strugurii au început a coborî în căuşul coşurilor. Licoarea lor umple vedrele de vin. Mulţumit de rod, chipul lui Mihalache s-a umplut de soare. Din ochii lui culeg tot adevărul. E toamnă şi satul este încă acasă! Prin ferestrele serii răsună cel mai frumos concert al greierilor. E lună plină şi-n ochiul râului strălucesc lacrimile cerului. Feerică, noaptea se-aşterne şi ea în templul celest al Motrului.
