Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE Cireșul de la vie

IMAGINI ÎN CUVINTE Cireșul de la vie

Submitted by on 28 June 2018articol citit de 805 ori | No Comment
Cireșele ne pregătesc de fierbințeala verii

Cireșele ne pregătesc de fierbințeala verii

Lumina limpede a zilei coboară dinspre păduricea care a înveşmântat cu arboret râpele de altădată din Padină. E o dimineaţă reconfortantă pentru acest iunie de rodnică binecuvântare a pământului şi ofrandelor lui. Sunt ani buni de când începutul verii nu a mai fost aşa de darnic în ploi şi semne de împlinire a rodului. Aninoasa şi-a sporit şuvoiul de apă, pârâul susură încetişor sub bolta verde a arinilor şi sălciilor din brâu de mal. Un vânt răzleţ, răcoritor, urcă pe vale, foşnind uşor în boarea dimineţii. Spre Măgură, în fagii seculari din via lui Ploscaru, răsună prevestitor glasul impunător al cucului. Mai sunt puţine zile până la Sânpetru şi cântecul său se va retrage în templul verde al pădurii. Ecouri din partitura lui vor răscoli doar amintirile sătenilor până-n primăvara viitoare, când Valea Moregilor se va umple iarăşi de răsunetul acestui glas mândru şi inconfundabil.

Căutăm poteceaua şerpuitoare spre vârful dealului. S-au perindat pe ea ani la rând paşii oamenilor în urcuşul costişei prăvalnice iar şiroirile din ploi au adâncit mereu cărăruia spre vie. Bunii noştri au tot urcat şi-au tot coborât cu treburi dealul podidit de atâtea aduceri-aminte. Călcăm pe smocuri de iarbă să ne fie sigur pasul. Inspirăm adânc miresmele fâneţelor înalte şi înflorite, ale gardurilor încununate cu ghirlande de flori şi parfumuri de iasomie. Trecem aproape de teiul nostru, gata-gata şi el să-şi reverse aroma florilor în aerul crud al văii. Ici-colo mai zărim salcâmi în floare. Ce minunată sărbătoare este aici, toată primăvara, toată vara, cu concerte inedite din graiul păsărilor, cu zumzet de albine harnice culegătoare de polen pentru fagurii de miere din căsuţa stupului. Ce rai este în jurul nostru, ce frumuseţi!

Îndrăznim să călcăm în urma străbunilor şi ajungem la conacul din vârf de deal. Deschidem cu blândeţe portiţa îmbătrânită de la vie şi adăstăm în poieniţa înflorită şi împestriţată de toate culorile anotimpului. Scrutăm zarea printre umeri de cireşi falnici, legendari, fiecare cu poveştile lui înrădăcinat temeinic în piept de deal. Avem în faţă cătunul nostru cu casele lui, orânduite în cuminţenia văii, apoi, peste frunţi de livezi şi grădini, se zăreşte şirul de case din inima satului Padeş pierzându-se în depărtări până spre Apa Neagră, largul însorit al Câmpiei Soarelui şi Cheile Glogovei, pe unde râul Motru duce în lume toate dorurile acestui ţinut.

Suntem în capăt de vie, frumos rostuită şi plecată pe rod, se vede că i-au prins bine ploile lui iunie. Neica Ionică era starostele dealului, dar nu mai poate munci, a îmbătrânit! De-acum, numai bunica Marina este preocupată clipă de clipă de soarta viei, dar este şi ea cam pesimistă de viitor, simte că nu mai are cu cine să o lucreze. Au plecat din sat oamenii buni de muncă. Nu mai ai cu cine să-ţi mai faci treburile. Dar mai sunt şi tinerii casei, vor găsi ei o soluţie la problema grea a lucrării pământului. Au venit strănepoţii să se bucure de frumuseţea şi gustul rodului. Măriuca, la cei patru anişori ai ei, admiră cireşul din vie. E roşu tot, plin de chite de cireşe, aşa încărcat nu a fost niciodată!

Moş Mihalache, stră-străbunicul, a ales locul şi l-a plantat aici, pentru toţi ce-l vor urma, dar mai ales pentru copii, nepoţi, strănepoţi şi alţi copii, să se bucure de dulceaţa şi aroma îmbietoare a fructelor din grădina cu vie. Gardul nu este înalt, portiţa este întruna deschisă, darul cu cireşe este de la Dumnezeu. Anul trecut le-am putut număra,  erau aşa de puţine în ramuri, un îngheţ trufaş ofilise fără milă florile. Acum crengile se apleacă spre poale de încărcătura rodului.

Măriuca priveşte spre adânc de coroană şi admiră cireşele roşii, rotunde, mari şi zâmbitoare, cireşe sănătoase, alintate doar de căldura soarelui, de fiorul vântului, de apa ploilor şi trilul păsărilor. Cireşe neprihănite, din cireşul străbunilor iubitori de viaţă şi muncă! Urc pe umeri nepoţica, să se înalţe cu creştetul printre ramuri bogate, să atingă cu mânuţa ei obrajii îmbujoraţi ai cireşelor, să le desprindă codiţele din trup de pom şi să le facă cercei la urechi, apoi să-şi umple căuşul palmei cu fructele copilăriei, să respire aer cu mireasmă de ofrandă şi să-şi umple sufletul cu surâsul ingenuu al cireşelor iar în cele din urmă să-i mulţumească cireşului pentru gustul inconfundabil al cireşelor.

Încerc să-mi amintesc de vremurile copilăriei. Caut să urc în cireş dar nu am pe nimeni care să se aplece, să mă sprijin cu un picior pe spatele lui iar cu celălalt să mă caţăr de primul crac de la coroană. Aleg cireşul cel mic, de lângă conac. Este mai accesibil pentru mine. Nu mai pot să mă agăţ de tulpină şi să mă urc ca o veveriţă, împingându-mă cu gleznele şi genunchii şi trăgându-mă cu braţele. Nu mai am vioiciunea şi abilităţile adolescentului atletic şi ambiţios. Acum încerc o variantă potrivită vârstei. Scara îmi este un prieten de nădejde. Mă ajută să ajung sus, iar cireşul îmi acceptă anii printre crengi. Insist şi reuşesc să mă echilibrez undeva mai spre mijlocul arborelui şi încep să culeg cireşe.

Atârn de un ciot traista cu baiere şi îmi strecor mâna printre scălanii doldora de cireşe. Nu rezist tentaţiei şi gust mai întâi. Se linişteşte pofta, se-ntorc în memorie şi în sufletu-mi amintirile uitate de ani buni. Cât de pură e copilăria, ce dătători de speranţe sunt anii ei! Şi mă întreb dacă azi copiii mai pot avea o aşa copilărie. Culeg şi mă gândesc cui să aduc mulţumire. Bunicului? Străbunicului? Bunului Dumnezeu? Cireşului? Ţărânii dealului? Dar eu, ce fac eu? Câţi cireşi am plantat până acum? Să tot fie vreo zece? Mulţi, puţini? Voi continua să plantez, cât se va putea! Cred că aşa au gândit şi cei care ne-au lăsat în dar acest cireş, ca un rai al ofrandei şi plăcerii.

Culeg şi mă bucur! Aleg scălanii cei mai încărcaţi. Jos, sub poala pomului am toată familia. Dar cel mai însemnat oaspete al cireşului este nepoţica, Maria-Anastasia. În iarba înaltă, cât ea de înaltă, Măriuca aşteaptă să-şi facă o cununiţă din scălani cu cireşe. Îi citesc în ochi fericirea. Unică şi de neînlocuit e copilăria. Ce clipe de graţie pentru ea, câtă inocenţă, câtă împlinire a dorinţelor, ce frumuseţi de viaţă se disting pe chipul ei strălucitor! Aşez cireşele în traistă, dar mai dau drumul din când în când la câte un scalan, să cadă pe covorul de iarbă verde şi fragedă de sub cireş. Mulţi scalani se agaţă de lăstărişul de liliac, Măriuca îi pune în coş, îi aranjează pe mână şi se laudă cu ei.

Cireşul ne-a fermecat cu ofranda lui. De-atâta bucurie şi satisfacţie uitasem de noi, uitasem că suntem pe deal. Soarele a ajuns deasupra noastră. Este mijlocul zilei. Ne încearcă dogoarea verii. Printre ramuri, un vântişor rătăcitor flutură frunzele cireşului. Cobor cu grijă după ce dau drumul la trăistuţă. Mai privesc încă o dată spre cireşul care m-a găzduit mai bine de o oră în împărăţia belşugului său dărindu-mi bucuria fructelor. Ne adunăm lucrurile şi ne retragem din preajma cireşului de la vie. Regăsim poteceua spre casa părintească din vatra văii. Peste dealuri şi respirări de văi, se aud glasuri de păsărele. În cireş a revenit o mierlă. Trilul ei ne încântă. E minunat şi rar!

Coborâm înşirându-ne pe potecea, unul câte unul. Toată lumea este mulţumită. Şi Măriuca păşeşte încet şi sigur, lângă mine. O ţin de mână şi privesc în ochii ei limpezi şi strălucitori. Undeva, foarte departe, parcă văd venind copilăria. Doamne, ce fericire!

Comments are closed.