Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » IMAGINI ÎN CUVINTE În sat, așteptând iarna să ningă!

IMAGINI ÎN CUVINTE În sat, așteptând iarna să ningă!

Submitted by on 11 December 2017articol citit de 1,133 ori | No Comment

 

În crugul vremii par tot mai încurcate rânduielile anotimpurilor. Toamna s-a resemnat şi a plecat de pe la noi, dar şi-a mai uitat câte ceva şi se mai întoarce din drum, când şi când. Luna lui Undrea s-a oprit deja pe uliţa satului. E cam posomorâtă, tristă şi tăcută, de parcă i-ar lipsi cam multe din lucrurile pe care şi le-a adus pentru lumea copiilor, plină de aşteptări. Copiii sunt foarte dornici să se bucure de vânturarea norilor, să vadă că se umple costişa de omăt!

Se pare că zăpezile întârzie prin depărtări de munţi, mărginind în alb orizontul crestelor înnămeţite. Sunt sechestrate de nevolnicele porniri ale iernii. Cerul este încă sărac, norii albi nu au învăţat să ningă iar munţii s-au întroienit doar ei. Au strâns în chingi de gheaţă izvoarele, să adape soarele în străluciri cristaline. Au trimis spre zări vânturile să întoarne norii grei, să risipească peste culmi steluţe de nea ori lacrimi de ploaie, să cânte iar râurile şi să-nflorească bucuria de a trăi într-o lume cu freamăt de viaţă sigură, luminoasă, fără moşteniri de griji.
E prea devreme câteodată printre noi, primăvara! Învălurită uneori de vânt rebel şi cald, iarna îşi ţine zăpezile în templul gerurilor din munţi, departe de uliţele satului. Prea multă sfadă este în cetatea anotimpurilor. Te surprinde primăvara în miez de iarnă, foşneşte ninsoarea în florile primăverii! E vară în sufletul lui martie şi în bobul lui octombrie! Şi câte nu-s? Aşa s-au amestecat de rău vocile şi obiceiurile vremii, încât naturii îi vine tot mai greu să-şi afle rosturile iar omului îi sunt oareşicum îndepărtate tihna şi frumuseţea traiului.
Îl reîntâlnim pe Neica Dobrişor, cu ochii scăpătaţi sub pleoape, cu multă nelinişte în priviri, căutând orizontul, cu ocară încoace şi-ncolo, că prea sucită-i şi vremea asta. Tace câteva clipe, să-şi ostoiască năduhul, şi tot el ne aminteşte că această neorânduială a anotimpurilor se trage din imprudenţele şi lucrurile nefireşti ale omului fără bună simţire şi măsură, lipsit de credinţa în Dumnezeu şi de cumpătare pentru tot ce ia din prinosul naturii. Iată de ce el se întreabă şi mai întreabă şi pe alţii, de multe ori!
Unde-i izvorul pur? Dar strălucirea râului limpede, vuind să sune valea? Unde sunt aceste minuni ale vieţii? S-a stins pentru o vreme ochiul fântânii! Multe frumuseţi şi rosturi îl ocolesc pe omul neprietenos. Suntem în decembrie şi iarna nu este la noi în sat. Îngheţat şi gol şi însetat e firul grâului. Mâhnit şi istovit este ogorul neîntroienit de cernirile ninsorilor. Abia se trage printre pietre înalte Motrul supt de seceta răuvoitoare a verii trecute. Nepieritoare şi tăcută rămâne valea răsunătoare de altădată. Numai în fotografii se mai văd urmele pline de poveste din adâncimi de nămeţi din iernile trecute, pline vigosre şi sănătate. Neclar este orizontul spre care a zburat multe ierni la rând barza din Padeş, desfidând riscurile anotimpului. Au rămas în locul ei stârcii cenuşii, aciuaţi prin păpurişuri şi ieşiţi în ancestrală linişte, în căutări de hrană prin bălţile zăvoiului, dăruite încă cu oglinzi de ape şi pripăşiri de peştişori.
Coborâtă acum pe crestele Godeanului, iarna întroieneşte culmile munţilor, îmbrăcând genunile de piatră ale Carpaţilor uitaţi de belşugul şi fastul nămeţilor înalţi de altădată. E nelumească vremea acum!
Zborul fulgilor întârzie să revină pe Valea Moregilor, mai aproape de oameni. Sunt prea multe pulberi nărăvaşe în aer, aripile zăpezii ar înnegri în coborârea lor molcomă până la aşezarea pe uliţa satului şi astfel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea. Se pare că este un gest ce se împotriveşte trufiei omului, prea nerăbdător şi frenetic în acest început de mileniu. Cantonarea iernii în cetăţile şlefuite de tăişul viscolelor şi încremenirea îngheţurilor, undeva pe genunile de piatră din Şarba şi Oslea, în orice altă întemeiere robustă a munţilor, este un avertisment al lumii perene faţă de nelegiuirile din lumea trecătoare, în care omul încă nu-şi regăseşte calea spre binele universal.
Rămânând în ţinutul lor paradiziac, protejate de zei, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa. Şi aşteaptă acolo, sus, în munţi, departe de pornirile omului răvăşit de îndrăznelile timpului modern! Prea prins de vânzoleala cotidianului buimac, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de modul în care natura picură cu discreţie reproşurile lămuritoare.
Nepăsători la aceste semnale şi prinşi de iureşul unui elan neiertător, mulţi dintre semenii noştri cad în păcatul înavuţirii insidioase, sfidând preceptele ordinii divine. Nici refugierea în sine, departe de bunul simţ şi echilibru în tot şi în toate, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul justiţiar al lumii neprihănite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor grâul pământului, de ce setea ţarinii e de nepotolit, de ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în pod, de ce-i nefiresc jocul copiilor noştri! Iată de ce aceste plaiuri nu mai pot fi patria celor patru anotimpuri!
De aceea, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri albe, de unde ne mai face semn cu mâna, spre întristarea celor de bună-credinţă. Se vede că iarna nu mai are încredere în noi. S-a resemnat şi nu mai are curaj să treacă pragurile lumii noastre. Nu îşi mai doreşte să afle că ar mai putea primeni ferestrele şi sufletul satelor, nu-i plac preţiozităţile ascunse ale vieţii moderne, care-i pândesc puritatea!
S-a hotărât să ningă sus, la munte! Iar, în sat, pe vale, copiii să se întoarcă din dor şi să întrebe: „Bunicule, mai ninge pe la noi, cum ningea pe la matale, când erai ca noi? Şi tataia, blând şi răbdător, îi linişteşte cu vorba-i domoală: Uşurel, copiii moşului, mintenaş ninge şi la voi!

 

Comments are closed.