Iarnă cu lebede

Loading

Ochii-mi rătăcesc peste zare. Alb şi mândru, Parângul se ridică în depărtări ca un uriaş al zidului carpatic înzăpezit de anotimpul rece. Şirurile de vârfuri podidite de cuşma iernii se desprind spre coline şi înspre lărgimi de relief împlinind linia orizontului, între cerul neobişnuit de albastru şi imaginea hibernală a ţinutului. Plaiurile cu păduri şi mărginimi albe coboară domol spre văi şi dealuri întregind tabloul fastuos al Carpaţilor semeţi şi falici, care ocrotesc dinspre miazănoapte vatra Gorjului.

Lebedele de la Târgu-Jiu, surprinse de iarna aspră
Lebedele de la Târgu-Jiu, surprinse de iarna aspră

Nu aşa de departe de lanţul munţilor albiţi de nea, sub geana mohorâtă a Dealului Târgului, fruntea hidrocentralei pare îngheţată de fiorul gerului. Nu susură turbinele-n Vădeni. Lacul e-ngheţat bocnă. Jiul şi-a legat şi el malurile cu străluciri de gheaţă. Numai la glezna barajului mai tremură luciul apei. Doar atât, cât să primească-n legănări de val mărunt mulţimea celor treizeci de lebede, a raţelor, lişiţelor şi cocostârcilor, păsări primăvăratice pripăşite în acest areal tăcut şi blând al râului.
S-a întâmplat ca în ultimii ani iernile să fie mai calde şi mai primitoare pe aici iar ieşirile repetate din obişnuinţă ale anotimpului au determinat schimbări în comportamentul acestor păsări căutătoare de ţinuturi şi ţări mult mai calde, dar îndepărtate. Lebedele şi celelalte zburătoare spre alte zări au încercat adaptarea şi au reuşit să rămână în sufletul iernilor blânde de lângă Târgu-Jiu. Vizibil încercate de asprimea gerului, graţioase şi tihnite, ele alunecă uşor în oglinda apei necuprinsă de strânsorile gheţii, stârnind când şi când uimirea trecătorilor.
S-a petrecut de ceva săptămâni solstiţiul. Iarna nu a fulguit îndeajuns, nu peste tot s-a aşternut omătul. Curg sloiuri pe Şuşiţa, cum nu s-a mai întâmplat de multă vreme. E fără glas unda firavă. Parcă a încremenit în timp râul, albia se arată ca un caier dezlânat, peste care pieptenii nu au apucat să dreagă şuviţa.
Şi drumurile sunt aspre, măturate de şfichiul viscolului răzvrătit din cotloane de munte. Motorul automobilului toarce sigur şi calea noastră curge spre munţi, căutând obârşiile copilăriei sacre. Oprim la Tismana, să respirăm aer crud de dumbravă. Prea multe cioturi zac pe vatra pădurii. Braţe de crengi brăcuite înfundă pământul înveşmântat de frunzişul veşted. Au amorţit pe buturugi, fâşiile de muşchi verde. Sunt tot mai rari arborii, mai rare ramurile codrului! Agăţată de socrbură, o ghionoaie caută sub coajă de copac. Niciun glas de pasăre nu răzbate din liniştea îngheţată a dumbrăvii. Vuieşte însă drumul care taie de-a curmezişul pădurea.
Intrăm în Padeş şi ne primeşte acolo Motrul, râul legendar al comunei. E subţiat de ger şi secetă, cu maluri cercănate de gheaţă şi limpede-limpede cum nu a fost niciodată. Valurile şi-au stins voluptatea, creştetul lor nu mai spumegă şi nu mai taie luciul toilor. Prin adâncimi de gâldaie nu se zăreşte urmă de vietate. Peştii s-au băncuit la adăpost sub acoperământ de radini şi aşteaptă înmoinarea vremii. Au îngheţat şi bălţile-n prundiş. Doar strigătul stârcilor mai spintecă aerul îngheţat. Se văd urme la gura vizuinii dintre arini. Vidra este pe aproape.
Gerul e înstăpânit şi pe Valea Moregilor. S-a instalat din decembrie şi nu a mai plecat. Fuioare groase de fum se înalţă din coşurile caselor împrejmuite de grădini. Sătenii sunt acasă, cu familia, ca după sărbători. Se întreabă şi-şi fac uneori griji, că multe îşi ies din rosturi. Piţărăii au fost mai puţini ca anul trecut. În noaptea de Ajun, colindătorii nu au mai cântat pe la ferestre „Florile dalbe”. Satul a rămas fără lăutari. Vasile s-a stins şi el! Veni şi gerul Bobotezei, cu niţică fulguială, cât să împodobească pomii, să-i prindă botezul încărcaţi, să fie rod peste an.
Privesc peste ulucă, dincolo de portiţa ce iese spre padina cu stejar şi salcâm. Ce troiene domneau odată la poala pădurii! Vedeam pe faţa zăpezii urmele iepurilor fugarnici prin tufişuri podidite şi plecam în căutarea lor. Acum, nu mai văd omătul. Iarna e aspră şi săracă, îi lipseşte haina moale şi groasă, de zăpadă!
Moş Ioan, bunicul Anastasiei, scoase din pivniţă barda şi începu să despice ţăndări din bocurile de fag, să aţâţe focul în cameră, că veniră nepoţii de la oraş. Zi de zi îl găseşti la butucul înţepenit sub streaşină, spărgând lemnul în aşchii lunguieţe. Cată apoi un cocean înmuiat în gaz, aşchii şi surcele subţiri, să aţâţe focul. El are în grijă focurile casei. Ştie ce să facă şi, mintenaş, auzi cum se încinge focul în sobă. Jarul înroşeşte vatra, soba se încintă repede, focul freamătă, apoi căldura te bine dispune.
Peste sat s-a coborât înserarea. Încep poveştile de la gura sobei. Copiii sunt veseli, nu şi-au văzut demult bunicii. Afară-i ger de crapă pietrele. Şi stelele au îngheţat pe cerul limpede şi rece. Copiilor le este dor de zăpadă, veniseră aici să se întâlnească cu ea. Bunicul îi linişteşte, crede că va ninge curând, că se întorc iernile de altădată!
Am rămas cu toţii în sat, în taina şi farmecul aşezării de lângă munte. Cu dor de zăpezile pierdute! Cu gând la zăpezile ce vin!