Găleșoaia, memoria satului care supraviețuiește uitării(IV)

 932 total views

Satul Găleșoaia, dispărut ca urmare a lucrărilor miniere, a rămas un simbol al ceramicii românești. Dispariția așezării a adus și la privarea olarilor de la folosirea lutului ce avea calități superioare. La Sibiu au fost reconstituite și pot fi vizitate două ateliere de olărit originale din Găleșoaia. Din nefericire, importanța acestei îndeletniciri a scăzut foarte mult în zona Gorjului, oamenii câutând ceramica de Horezu în dauna meșterilor gorjeni. Paradoxal, mineritul a fost o binecuvântare pentru anumite zone din județ pentru că locuitorii au prosperat dar și blestem în zonele care supraviețuiau economic  fără industria minieră. Despre această activitate de exploatare a resurselor de cărbune în dauna așezărilor umane, regretatul Mihail Pasere o numea ”zadarnica trudă”.

Una din dilemele foștilor locuitori din zonele care au fost afectate de minerit se referă la faptul dacă toate cele întâmplate au meritat, dacă industria minieră a avut un rol pozitiv pe măsura sacrificiilor locuitorilor care s-au văzut nevoiți să plece spre alte zări. Nu știm cine ar putea să răspundă cu adevărat la o asemenea întrebare dar constată, la Găleșoaia și în alte părți, că industrializarea forțată a adus și drame pe lângă aportul energetic considerabil.

Mihail Pasere

Vorbind despre foștii locuitori ai satelor Rovinari, Bălăcești, Ceauru, Stejerei, Roșia-Jiu, Timișeni și altele, Mihail Pasăre scria în anul 2004;”Năpăstuită și rămasă singură în fața urgiei, biata lume-cea dezrădăcinată până în 1990-văzându-și averile luate în mod abuziv de către feluriți vrăjmași –fiecare epocă cu canaliile sale!-a apucat-o încotro a văzut cu ochii…în cele patru vânturi! Mulți s-au prăpădit de inimă rea, altora li s-a pierdut urma iar cei rămași fără orizont, tot mai împuținați, le-a fost impusă înjurioasa postură de ”venetici” aruncați în dosurile altor localități , rămânându-le doar mângâierea că, pe mai departe, ”picioarele lor sunt întemeiate pe stânca veacurilor trecute”.

Dacă tot își dădură avutul cu mâinile lor; gospodăriile cu ccase ca chilimbarul, pământurile, sălașurile lor de fericire,; cărbuni,polița lor de aur;și ființa,până la urmă ca jertfă pe altarul viitorului  de al cărui festin , iată, alții avură parte!”.

Olăritul, între tradiție și actualitate

Potrivit specialiștilor, până într-o perioadă recentă,   au activat olari în circa 470 de aşezări din România,  cele mai numeroase asemenea centre creatoare de civilizaţie  tradiţională  erau  în zonele submontane şi deluroase ale ţării. Se pare  că apogeul în practicarea meseriei a fost atins spre sfârşitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Cel puțin după cel de-al doilea război mondial,  meşteşugul modelării vaselor de lut la sate a intrat într-o firească şi accentuată fază de disoluţie, concretizată fie în dispariţia completă, fie într-o reducere semnificativă.  Cercetătoarea  Roxana Deca, urmărind  datele etnografice şi istorice, care vizează secolele al XVlll-lea- al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, pe teritoriul Olteniei , a concluzionat  că  se modelau produse din lut în aşezările: Argetoaia, Calafat, Ostroveni, Terpeziţa, Valea Stanciului (din judeţul Dolj); Dobriţa, Brădiceni, Leleşti, Rasoviţa, Arcani, Stroieşti, Şomăneşti, Rasova, Târgu Jiu, Slobozia, Găleşoaia, Hodoreasca, Pieptam, Pinoasa, Stejerei, Boboieşti, Ciuperceni, PeşteamiVulcan, Strâmba- Vulcan, Vâiiopu, Glogova, Cleşneşti, Ionnăneşti, Olteanu, Cătunele, Lupoaia, Steic, Valea Mănăstirii, Brădet, Rumcurel, Lupoiţa, Roşiuţa, Drăguteşti, Urecheşti, Târgu Cărbuneşti, Ştefăneşti, Colţeşti, Lorgreşti, Vladimir (toate din judeţul Gorj), Căniceni, Noapteşa, Şişeşti, Şimian (judeţul Mehedinţi), Dobroteasa, Cucuieţi, Iancu .Jianu, Călui, Oboga, Vârnava, Bobiceşti, Chinteşti, Corbeni, Româna, Corabia (judeţul Olt), Găujani, Sălătrucel, Călimăneşti, Vaideeni, Horezu, Bărbăteşti, Păuşeşti-Măglaşi, Dobriceni, Vlădeşti, Pietrari ș.a.

Olarii s-au remarcat și în funcție de calitatea materiei prime folosite pe care o puteau găsi în zonă. Compoziţia şi calităţile pământului de oale din fiecare localitate  sunt hotărâtoare pentru tipologia produselor obţinute. Astfel, olarii  din Găleșoaia  împărţeau materia primă în pământ de oale (lut slab, galben deschis sau cenuşiu) şi în pâmânt de ruşituri sau pământ de străchini (pământ de prund, gras, unsuros la pipăit, de culoare vânătă spre albastru-verzui).

În afara lutului, în scopul confecţionării oalelor bocene (nesmălţuite), în centrele gorjeneşti se folosea, ca degresant, şi nisipul cuarţos, lipsit de impurităţi, cu o granulaţie fină. Pe de altă parte, cenuşa provenită din lemnele de esenţă moale era un bun degresant pentru lutul necesar producerii ruşiturilor (străchinilor smălţuite). Când nu aveau materie de bună calitate pe plan local, olarii şi-o procurau din alte sate. Bunăoară, cei din Stroieşti (judeţul Gorj) îşi aduceau argila din Stejerei, localitate situată la circa 15 kilometri distanţă.

Ca metodă de procurare, pământl  de oale se scotea  din groapă sau carieră. Vâna sau stratul (de pământ) se găseşte la o anumită adâncime. Pentru a ajunge la pământul care se incheagâ, olarii înlătură stratul de pâmânt rău. Adus acasă cu carul, cu postava, cu desagii etc. sau alte mijloce mai moderne în ultimele decenii,  pământul de oale se curăță (se înlătură rădăcinile, piatra etc.), se mărunţeşte cu maiul apoi  se toacă folosindu-se sapa.(săpiţa). După mărunţire lutul se pune la înmuiat  sau dospit într-o împrejmuire de scânduri sau de nuiele. numită ţarc (termen de largă întrebuinţare pe vremuri). Fie în gropi, fie în ţarc, pământul se stropeşte, se udă cu apă. Apa se dă pe straturi (la două-trei ore câte un strat; în total trei-patru straturi). Dacă pământul e mai câinos, i se dă apă mai multă, până devine brânzos. Apa se dâ atâta timp cât pământul o înghite. În unele centre (Horezu- jud. Vâlcea; Glogova, Găleşoaia- jud. Gorj; Valea Stanciului- jud. Dolj), după ce se udă, pământul se taie în bucăți cu un cuțit curbat. Aceasta este modalitatea prin care  se îndepărtează corpurile străine (pietre mici, iarbă, rădăcini etc.), iar pământul devine curat precum ceara. Durata dospitului este condiţionată de însuşirile lutului şi variază între câteva zile şi o lună. Adeseori pământul se lasă la dospit toată iarna. De fapt, pământul degerat este cel mai bun pentru lucru. Însemnătatea dospirii cât mai îndelungate a fost bine pusă în lumină de analizele de laborator. Astfel, s-a observat că lutul „lăsat să degere are o plasticitate şi o consistenţă maxime, pentru că prin îngheţarea apei pătrunse în interspaţiile particulelor se asigură desfacerea acestora.Pe de altă parte, procesul este favorizat „şi de prezenţa microorganismelor care, în perioada unei dospiri mai îndelungate, acţionează asupra substanţelor organice din argilă.

 După dospire, pământul mergea la călcatul cu piciorul. Călcătura se făcea pe o piele de viţel, pe un ţol (cergă, pătură, sac) sau pe un pod de blane, peste care se presară nisip, ca să se împiedice lipirea argilei. Pământul se aşeza colac sau turtă şi se călca ritmic cu călcâiul, cu muchea sau dunga piciorului drept. Se călca roată, ca la horă, înaintânduse de la margine spre mijloc. Prin călcarea spre dreapta şi spre stânga, pământul se întindea asemenea cocăi. Călcatul se repeta uneori chiar de nouă ori, timp de trei-cinci ore, până când lutul nu mai avea duluri şi părea că „unge la mână”. Mai nou, în unele centre se frământa la călcătoare  sau malaxor , adică la o instalaţie compusă din două suie sau suluri, care se învârtesc în sens invers. Având material primă, olarii pot trece la treabă.

Cuptoarele de olărit de la Sibiu-Găleșoaia

Reconstrucție cuptor

Revenind la Sibiu, acolo unde meșteșugul olăritului din Gorj a primit o atenție specială,  ultimele construcţii ridicate în cele două gopodării de olar din Găleşoaia de la Sibiu  sunt două cuptoare de ars oale, fiecare  prezentând tipul de cuptor specific epocii din care datează gospodăria. Ambele au fost reconstruite de unul din  ultimii olari  care mai lucrează oale în vechiul centru de olărit din Găleşoaia,   Dumitru Coneru  ajuns la 80 de ani, binecunoscut printre foştii locuitori ai satului Găleşoaia, dar şi în alte comune, pentru talentul său de olar (a invăţat tainele olăritului de la vârsta de 12 ani şi cea de construcţie a cuptoarelor de ars oale, la vârsta de 24 ani de la bunicul şi părintele său aflăm dintr-un articol de presă).

Cuptorul de ars oale este instalaţia prin care lutul îşi pierde apa din compoziţie şi se întăreşte prin ardere; în zonă se întâlnesc numai cuptoare tronconice, folosite, de altfel, în acest spaţiu geografic, încă din epoca neolitică, cu mult înainte de a-l fi răspândit grecii, celţii şi romanii în întreaga Europă. Această formă de cuptor, tipică pentru majoritatea centrelor de olari din ţara noastră, prezintă, şi în Gorj, o evoluţie superioară, arătând mai mult ca un cilindru înalt, puţin adus spre interior, în partea de sus, la bază având două guri de foc, numite ,,furuni” (de la latinescul furunus, cuptor). De remarcat este că la aceste cuptoare, de capacităţi diferite, importantă este vatra, organizată cu „grătar” sau „cer”, ce desparte partea inferioară a construcţiei, pentru foc, de spaţiul în care se aşează vasele pentru ars.

Cuptorul de ars oale din pământ, bătut cu maiul, ridicat în curtea casei bătrâneşti, păstrează tehnica de construcţie, a acestui tip folosit pe scară largă în Găleşoaia, şi în tot sudul României, până în urma cu aproximativ 40-50 de ani. În construcţia unui cuptor de ars, un prim pas important este stabilirea dimesiunii şi capacităţii acestuia. Cuptorul „din pământ”, ridicat în gospodăria de la Găleşoaia, este unul de dimensiune şi capacitate medie, cu diametru în interior de 11O centimetri, pe care se bat pari de stejar la o distanţă unul de altul de 25-30 de centimetri, legaţi, unul de altul, prin împletitură de nuiele de alun, de jos până sus (nu înainte de a se construi „cerul” cuptorului), dar şi pentru a se lăsa spaţiu pentru   gurile de foc prin care se făcea alimentarea cu lemne.  În interiorul cercului sunt amplasate cele patru picioare ale cuptorului – un picior este de forma unui triunghi cu una dintre laturi rotunjită, celelate două laturi, lungi de 35 de centimetri şi înalte de maxim 30 de cm – (cu unghiul ascuţit către interiorul cuptorului şi situate la o distanţă de 20 de centimetri unul faţă de altul) care formează „cerul” sau” grătarul” cuptorului (element nou în clasificarea cuptoarelor de ars oale din muzeu). După ce s-a terminat de împletit primul cerc de nuiele (cel din exterior) se continuă cu un al doilea rând de pari aşezati în formă concentrică, având diametrul de 140 de cm. Distanţa dintre pari este în jur de 35-40 de centimetri. Înălţimea cuptorului este de 160 de centimetri. După ce se termină de împletit cel de-al doilea cerc, spaţiul rezultat dintre cele două cercuri se umple cu pământ galben, amestecat cu apă. Odată terminată această operaţie, se trece la baterea pământului cu maiul, până ce acesta va trece printre nuiele, realizându-se astfel o legătură cât mai bună între pământ şi împletitură. Ultima lucrare a cuptorului este tencuirea şi finisarea acestuia.

 Despre cuptorul de ars oale din cărămidă, amplasat în curtea nouă trebuie spus că  este identic ca formă, dar diferă ca dimensiuni şi ca material folosit. Diametrul acestuia, la bază, pe interior, este de 140 de centimetri, pentru a se reduce, la gură, la un metru. Distanţa între picioarele cuptorului este de de 25 de centimetri, în timp ce lungimea celor două laturi drepte ale piciorului este de 50 de centimetri. Grosimea zidului este dată de dimensiunea, pe latime, a cărămizii din care este construit (aproximativ 25 de centimetri). Înălţimea’ cuptorului, cel mai mare din muzeu, este de 180 de centimetri. Ca o inovaţie la acest tip de cuptor găsim şi două vizoare, diametral opuse, prin care olarul are posibilitatea să observe efectele temperaturii de ardere a ceramicii din cuptor, în diverse faze ale acestui proces.

Așa cum subliniam și anterior,  Complexul arhitectural de olărit din Găleşoaia, format din cele două gospodării ilustrând valoarea civilizaţiei tradiţionale a Gorjului, în plină evoluţie culturală, în cei aproape 90 de ani care le desparte, a completat „Satul olarilor” din Muzeul în aer liber şi, împreună cu moara cu şase ciuturi, transferată din aceeaşi localitate, încă din anul 1972, conservă amintirea puternicului centru de olărit şi de morărit din Gorj. (Va urma)

Bibliografie:

Ovidiu Baron, Olga Popa, Adrian Scheianu, Găleșoaia: lumea veche vs. Lumea nouă, Editua ASTRA MUSEUM, Sibiu, 2009.

Mihail Pasere, Zădarnică trudă Rovinari-Bălăcești-Schela-Baia  de Fier, Editura Centrului Județean al Creației Populare Gorj, Tg-Jiu, 2004

Roxana Deca, Olăritul traditional românesc pe teritoriul Olteniei. Perspectivă istorică, in ”OLTENIA-STUDII ȘI COMUNICĂRI ETNOGRAFIE, IX, 1999   file:///C:/Users/User/Downloads/09-Oltenia-studii-si-comunicari-etnografie-IX-1999_064.pdf

  Vasile Cãrãbiş, Morile şi pivele de pe valea Jaleşului (judeţul Gorj), în „Cibinium”, 1967/1968,

Ion Mocioi, Virgil Vasilescu, Ceramica populară din Gorj, Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al Județului Gorj, Tg-Jiu, 1974.

Marius Gherghel, Finalizarea grupei olăritului în Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ”ASTRA”(Reconstrucția gospodăriilor -atelier de olar din Găleșoaia, județul Gorj) în CIBINUM 2006-2008, pag. 171-177

One Comment on “Găleșoaia, memoria satului care supraviețuiește uitării(IV)”

Comments are closed.